Duminică, 28 mai, editura Humanitas a lansat la târgul de carte Bookfest volumul Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei nații, scrisă de Emilia Șercan. Volumul este o colecție de 15 anchete de investigație despre lucrări de doctorat plagiate, cu ”potențial de tsunami”, după cum spune Emilia Șercan în Epilog. Este vorba despre tezele unor persoane cheie din elita politică, de la Gabriel Oprea (vice-premier la momentul anchetei) la Petre Tobă (ministru de interne la acea vreme).

Cartea mai cuprinde și un making of al acestei serii de anchete: cum a apărut ideea seriei investigative, care au fost reacțiile, cum s-a încercat intimidarea jurnalistei, de ce a continuat să documenteze cazurile și să scrie. 

EJO România publică câteva fragmente din carte, care demonstrează încă o dată că specializarea în jurnalism este foarte importantă (Emilia Șercan a redactat, la rândul ei, o lucrare de doctorat), că jurnalism de investigație se poate, în continuare, face extrem de bine și că libertatea de exprimare și de informare sunt instrumentele esențiale ale jurnalistului, în susținerea funcționării unui stat de drept.

Emilia Șercan este jurnalist de investigație independent și lector al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București.

Reflexul de ziarist de cotidian

Totul a început în bucătărie. Găteam ceva, iar laptopul, deschis pe ştiri, îmi ţinea de urât. Era o zi de luni. 22 iunie 2015. La un moment dat, un breaking news mă face să las cuţitul pe tocător, să mă întorc înspre ecran şi să ascult cu atenţie. Gabriel Oprea, vicepremier în exerciţiu, fusese desemnat premier interimar de Victor Ponta, care se operase la genunchi şi nu îşi mai putea îndeplini prerogativele guvernamentale. Preşedintele Klaus Iohannis semnase, deja, decretul de numire. Oprea era preşedintele Uniunii Naţionale pentru Progresul României (UNPR), iar puterea şi influenţa lui în stat erau la cote maxime. După clipele de surprindere, m-am întors la ale mele, însă mi-am dat seama că nu mai ascultam ştirile, ci îmi ascultam gândurile, care îmi spuneau ce moment bun s-a ivit pentru a verifica lucrarea de doctorat a lui Oprea. Reflexul de ziarist de cotidian, care găseşte instantaneu o abordare inedită, funcţiona.

Ştiam că Oprea era doctor şi mi-am spus, într-o doară, că ar trebui să îmi fac timp să îi văd lucrarea de doctorat. Era un subiect la care mă tot gândeam de nişte ani de zile. Intuiam că teza lui e plagiată şi mă întrebam dacă cineva care şi-a falsificat cariera poate să ajungă premier, fie şi interimar. Omul era preşedinte de partid, vicepremier, ministru de Interne, general cu patru stele, profesor, conducător de doctorate şi academician, însă abia lega în mod coerent câteva propoziţii. Şi alea foarte simple.

Un follow – up

Prima dată scrisesem despre profesorul şi conducătorul de doctorate Gabriel Oprea pe 19 noiembrie 2003, în Evenimentul zilei. Articolul de atunci era despre Radu Timofte, şeful Serviciului Român de Informaţii, care obţinuse titlul de doctor sub îndrumarea lui Oprea. Atunci mi-a trecut prima dată prin minte că nu e posibil ca teza lui să fie una originală. Mi se părea incredibil că un personaj ca Oprea a ajuns profesor universitar într-o instituţie de învăţământ, unde mai şi coordona doctorate. De-a lungul anilor, îmi spusesem în mai multe rânduri că ar trebui să îi văd lucrarea. Acum, judecând lucrurile la rece, mă bucur că nu am făcut-o înainte să-mi dau eu însămi doctoratul. Cunoscând care sunt rigorile într-o teză, după ce am scris-o pe a mea, am ştiut, cu uşurinţă, să observ punctele vulnerabile din lucrările altora.

[…]

Emiția Șercan povestește, în carte, cum a făcut seria de anchete multipremiate despre lucrările de doctorat plagiate.

La Biblioteca de la Drept am fost invitată în sala profesorilor, o încăpere lungă, în care nu mai era nimeni. M-am aşezat la o masă lângă fereastră. Mi-am instalat laptopul, am deschis lucrarea şi am început să o răsfoiesc. Subiectul nu mi-era unul familiar – Procedura plângerii prealabile – deşi studiasem Dreptul doi ani. Mai frunzărisem alte lucrări de doctorat când munceam la propria mea teză, însă pe nici una nu am deschis-o cu precisul scop de a o verifica dacă e plagiată. M-am gândit pentru un scurt moment că e o nebunie ce vreau eu să fac. Îmi venea să o închid la loc şi să plec, având senzaţia că sunt depăşită de situaţie. Chiar am închis-o pentru o clipă, apoi mi-am spus că trebuie s-o iau sistematic, să mă uit peste ea filă cu filă.

Prima nedumerire

După ce am trecut de Cuprins, a apărut prima nedumerire. Genul acela de nedumerire care te face să scapi şi o înjurătură printre dinţi. Teza de doctorat a lui Gabriel Oprea începea direct cu Capitolul I. Nu avea o Introducere, adică partea în care doctorandul explică de ce a ales să studieze acea temă, de ce a ales să dea acel titlu lucrării, care este paradigma în care include cercetarea, care îi sunt ipotezele de lucru, ce metodologie a ales, şi, nu în ultimul rând, în care descrie, pe scurt, fiecare capitol. Am dat câteva file înapoi, crezând că s-a produs vreo eroare atunci când au fost legate paginile, iar introducerea este poate la început, înaintea cuprinsului. Nu era. Nu era nicăieri. Teza nu avea o introducere. M-am dus ţintă la sfârşitul lucrării să verific dacă are Concluzii. Nu avea. M-am uitat la Bibliografie cu o mirare crescândă. Doar 24 de lucrări erau enumerate, un număr rezonabil pentru o lucrare de licenţă, nu pentru una de doctorat. În acel moment, am fost sigură că teza lui Gabriel Oprea are o problemă majoră de ansamblu, însă una e construcţia de formă, alta e cea de fond. Cele două părţi esenţiale ale lucrării, care lipseau, m-au făcut să-mi spus că şansele ca teza să fie plagiată sunt şi mai mari, iar intuiţia a funcţionat corect.

Op. cit.? De la prima pagină a tezei

M-am întors la partea de început şi am deschis-o încet, cu mişcări aproape ritualice, la prima pagină din Capitolul I. M-am uitat cu atenţie peste conţinut, căutând ghilimele şi referiri bibliografice, când ochii mi-au căzut peste notele de subsol. Erau două: „I. Neagu, op. cit., A 17“ şi „N. Volonciu, op.cit.“. În convenţiile internaţionale de redactare a unor opere ştiinţifice, „op. cit.“ înseamnă operă citată anterior. Această prescurtare se foloseşte pentru a cita o singură lucrare a unui autor la care prima oară se face referire integral (cu nume, titlu complet, editură, anul apariţiei şi pagina citată), iar apoi, când este citată din nou, se menţionează doar numele autorului, prescurtarea „op. cit.“ (care înlocuieşte titlul operei şi editura) şi numărul paginii.

Cele două note de subsol de pe prima pagină a tezei de doctorat a lui Gabriel Oprea s-au transformat într-o sirenă de alarmă. Care opere ale lui Neagu şi Volonciu citate anterior, dacă ne aflam la prima pagină a tezei? Unde să se fi produs citarea anterioară? În inexistenta Introducere? Am răsfoit din nou bibliografia, am identificat cele două opere ale lui Neagu şi Volonciu, am completat fişe de accesare pentru ele şi am aşteptat cu nerăbdare să îmi fie aduse.

Emilia Șercan, 2017, Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei nații, București: Humanitas.

Fragmente reproduse cu acceptul autorului