Atacurile din Oslo de luna trecută au creat din nou probleme cu privire la relatările din media. După cum se pare, nu numai că instituțiile media au stabilit agenda dezbaterii în societate, dar de asemenea au dictat ceea ce ar trebui să simtă oamenii cu privire la subiectul în cauză.

În mod ironic, cazul extremistului anti-islamist Anders Behring Breivik a accentuat tendința media occidentale să folosească un limbaj încărcat de prejudecăți care vine să acopere motivele politice ale violenței produse de musulmani. Atacul lui Breivik a fost unanim calificat ca un „act terorist” de către principalele canale media… asta până când Breivick însuși a fost identificat. Ca autori ai blogului Foreign Policy Watch (Observator de Politică Externă) Matt Eckel și Jeb Koogler relatează că presa occidentală a răspuns cu „evitarea frecventă a termenului «terrorist» când vine vorba de un atacator blond, cu ochii albaștri și creștin…” Se pare că și acei jurnaliști care nu au calificat atacatorul că ar fi avut conexiuni cu extremismul islamist au sperat în taină că exact acest lucru avea să-l scoată la iveala investigația.

Câteva ore înainte ca autoritățile norvegiene să dea publicității informații oficiale cu privire la autorul actului îngrozitor, multe organizații media, inclusiv Fox News, MSNBC, Ziarul Wall Street și alte surse de știri importante au publicat articole bazate pe presupuneri despre pretinse conexiuni cu Al-Qaeda. Pamfletarul politic American Stephan Colbert a găsit subiectul suficient de comic ca să-l includă într-una din emisiunile sale, afirmând că media americane au descoperit terorismul cu mult înainte ca guvernul norvegian să califice acțiunea lui Breivik ca una „filo-musulamană” și „filo-islamică”. Acesta chiar a oferit un titlu general al știrilor: “Lucruri rele se întamplă undeva. Musulmanii sunt implicați.” Amuzant sau nu, situația a accentuat o legitimă frustrare în rândul comunităților musulmane cu privire la felul în care mass-media au relatat tragedia.

Oricum, identificarea criminalului pare să fi adus puțină alinare musulmanilor. De atunci, după cum observă Eckler și Koogler, Breivik este numit „fundamentalist” sau „extremist”, dar nu terorist –  etichetă rezervată pentru atacatorii islamici. Glenn Greenwald, un cronicar american, scrie și că atunci când Breivik a fost identificat ca fiind un fundamentalist creștin anti-musulman, media au folosit cuvântul terorist doar pentru a descrie faptul că el mima brutalitatea și multiplele atacuri specifice Al-Quaedei.

S-ar putea argumenta, bineînţeles,  că formulările nu contează atât timp cât este dezvăluit adevărul. Într-un studiu recent, cercetătorii de la Școala de Jurnalism din Missouri, Kim și Cameron (2011) dovedesc contrariul. Ca parte dintr-un experiment, au fost pregătite știri despre o companie fictivă. Aceste  știri au fost elaborate în două feluri – unul care să inducă resentimente (de exemplu, concentrându-se asupra unor practici negative intenţionale ale companiei care au dus la o explozie a unui generator) și unul care să inducă tristețe (concentrându-se asupra victimelor exploziei). Conținutul celor două articole este identific, excepție făcând titlul și al doilea paragraf. Ambele versiuni ale știrilor au fost distribuite la întâmplare printre participanții la experiment, care au fost apoi rugați să își analizeze sentimentele față de companie după ce au citit știrile.

All container

Rezultatele au indicat că răspunsurile specifice la o stare de criză sunt foarte mult afectate de modul în care este formulată știrea. Cei care au recepționat știrea ce inducea resentimente au dovedit atitudini mult mai negative față de subiect decât cei care au citit același subiect într-un cadru ce inducea tristețea. Deși cercetarea s-a concentrat asupra răspunsurilor publicului la modul de relatare a știrilor privind crizele corporatiste, rezultatele cercetării pot fi aplicate și la relatările despre terorism.

Rezultatele aparținând lui lui Kimberly Powell (2011) privind modul în care media relatează atacurile teroriste în Statele Unite începând din 11 septembrie 2001 sugerează că actul terorii este folosit mai ales pentru a descrie Islamiști/Musulmani/Arabi organizați în grupări teroriste împotriva unei Americi creștine, în timp ce terorismul domestic este prezentat ca o amenințare minoră care apare izolat, fiind cauzată de indivizi cu probleme psihice.

O astfel de relatare e posibil să inducă furie nu doar în rândul occidentalilor ne-musulmani care se tem în mod natural de pierderea bunăstării și a păcii, dar și printre musulmani, care sunt obligați să aibă o poziţie defensivă faţă de culpabilizarea generală aruncată asupra lor de mass-media occidentale. Pe de alta parte, o relatare mai atenuată a terorii domestice face ca două două infracţiuni de o gravitate egală să fie aşezate pe niveluri diferite de brutalitate. Nu e de mirare că neînţelegerea și confruntarea dintre Islam si Occident sunt în continuă creștere.

Atât timp cât formulările din presă ar putea explica frustrarea musulmanilor privind media și , într-o anumită măsură, teama creștinilor de islam, nu e clar ce se află în spatele acestei relatări subiective în primul rând. Poate e vremea ca editorii și profesorii de jurnalism să se gândească la introducerea unei noi reguli a relatării corecte – relatarea contextului corect al evenimentului.

Tags: andres behring breivik, atentatul de la oslo, discriminare, extremism, fundamentalism, terorism