Gradul în care ziariştii şi media pot împărţi măcar parţial responsabilitatea privind căderea băncilor şi a pieţelor financiare nu a fost pus în discuţie până acum.

Este posibil să vedem dezastrul pe care îl constituie criza economică şi ca pe o criză a jurnalismului financiar şi de afaceri? Oare nu suntem îndeajuns de informaţi – în ciuda sau chiar din cauza suprasaturării cu informaţie care ne soseşte neîntrerupt pe canalele electronice?

Anya Schiffrin de la Universitatea Columbia a acordat o atenţie deosebită acestor întrebări. Ea este printre puţinii experţi care pot arunca o privire nepărtinitoare asupra rezultatelor muncii jurnaliştilor de afaceri şi financiari.  În cea mai recentă carte a sa, Ştiri Proaste: Cum a ratat presa de afaceri din America povestea secolului, ea şi un număr de colaboratori analizează din diverse perspective ce a mers prost.

Schiffrin  vede eşecul jurnalismului financiar şi de afaceri interconectat cu o scădere generală a standardelor jurnalismului profesional din ultimii ani. După cum explică ea, „a fost un declin al veniturilor din publicitate, ce a precedat criza, dar a fost agravat de declinul economic general. Au urmat disponibilizările şi împuţinarea personalului care i-au făcut pe jurnalişti să se teamă pentru slujbele lor şi să fie şi mai temători să iasă din anonimat”. Criza financiară din 2008 şi 2009 a venit într-un moment când jurnalismul american era deja în cădere şi aproape o treime din joburile din domeniu dispăruseră.

Conform lui Schiffrin, s-au făcut puţine cercetări privind dinamica jurnalismului de afaceri din timpul crizelor economice. Studiile existente sugerează că în timpul crizei reporterii devin mai dependenţi de surse – contactele lor la firme, în instituţii cheie publice sau private. „Ritmul cu care se dezvăluie poveştile arată că reporterii nu au timp să aprofundeze investigaţiiile sau să apeleze la cercetători din mediul academic sau la persoane care au făcut parte din mediul economic pentru a obţine analize mai competente şi mai revelatoare. În acelaşi timp, aceste surse nici nu ar mai vrea să dea informaţii, de teamă că publicarea unor ştiri proaste ar înrăutăţi lucrurile. Dacă sursele sunt totuşi disponibile, ele sunt concentrate pe influenţarea în bine a situaţiei prin crearea unei imagini favorabile care să dea o turnură pozitivă evenimentului, pe măsură ce el se desfăşoară.”

Economistul informatician Joseph E. Stiglitz, câştigător al premiului Nobel, afirmă  că „o presă critică ar putea servi ca un mecanism de control şi de echilibru, readucând cumpătarea pe pieţele care au pierdut contactul cu realitatea.” Dar Stiglitz este perfect conştient de ce astfel de aşteptări  sunt greu de împlinit: „Reporterii şi editorii lor nu sunt diferiţi de restul societăţii. Şi ei pot fi cu uşurinţă atraşi în mentalitatea  de turmă,” şi nu în ultimul rând deoarece „există motivaţii puternice pentru ca media să nu înoate împotriva curentului.” Stiglitz identifică probleme importante în relaţia simbiotică dintre presă şi cei despre care relatează. Această relaţie comodă nu ajută neapărat societatea.”  În plus, „aroganţa jurnalistului îl poate face să considere că, în calitatea sa de receptor al informaţiei, poate elimina inadvertenţele şi distorsionările, cel mai important fiind că a obţinut informaţia.”

Consecinţa este, conform lui  Stiglitz, că mult prea des  „apare relatarea de genul el-a-spus, ea-a-spus, o simplă înşiruire a diverselor perspective, neechilibrate şi fără nicio analiză. Este ca şi cum, într-un reportaj despre culoarea cerului, un reporter care nu deosebeşte el însuşi culorile acordă egală greutate atât sursei care spune că cerul este portocaliu, cât şi celei care spune că este albastru.”

Dean Starkman de le Revista de Jurnalism Columbia arată spre o gramadă de mecanisme de control şi de alertare care nu au funcţionat în anunţarea timpurie a crizei. Printre ei, manageri de risc, directori din instituţiile financiare, firme de contabilitate, agenţii de rating şi, da!, jurnalişti. În analiza conţinutului furnizat de nouă dintre cele mai influente instituţii de presă economică din America, între ianuarie 2000 şi iunie 2007,  Starkman identifică 730 de articole care conţin avertismente semnificative. Şi deşi 730 poate părea un număr relevant, Starkman ne reaminteşte că nu este nicidecum un record. Ar trebui să luăm aminte că numai Wall Street Journal  „a publicat  220.000 de relatări în timpul acelei perioade, astfel că cele 730 erau ca nişte dopuri plutind intr-o Niagară de ştiri”.

În timp ce Chris Roush, expert în jurnalismul economic de la Universitatea North Carolina de la Chapel Hill, apără perfomanţa per ansamblu a jurnalismului de afaceri, Robert H. Giles and Barry Sussman, ambii de la Fundaţia Nieman a Universităţii Harvard ne reamintesc de vechile virtuţi ale jurnalismului. Cei doi experţi media evidenţiază importanţa de „a fi sceptic, de a lua în considerare toate ipotezele, chiar şi pe cele improbabile, de a lupta cu tendinţa de a urma haita”. Toate acestea sună fermecător de demodat, dar astfel de apeluri pot fi văzute ca semne de slăbiciune. Ca să înţelegem de ce jurnalismul financiar a eşuat în anumite direcţii, o altă idee enunţată de Giles şi Sussman poate fi mai importantă: este extrem de dificil pentru ziariştii care colaborează cu experţii economici deoarece consensul între economişti este ceva rar şi opiniile lor pot fi foarte diferite.

Conform lui Giles şi Sussman, economiştii pot fi împărţiţi în trei grupuri:  „Primul, la care apelează cel mai des mass media, mai ales televiziunea prin cablu, include economişti abili şi competenţi, dar care sunt angajaţi pe Wall Street sau servesc anumite interese comerciale.” Cel de-al doilea grup îi include pe cei care au devenit atât de absorbiţi de teoria pieţelor eficiente  „încât nu se pot elibera de ea, nici chiar după marea catastrofă ce a expus defectele acestei teorii şi a lăsat milioane de oameni fără slujbe, fără case şi fără economii”. Cel de-al treilea grup e format din cei credibili, cei care cred „că pieţele sunt vulnerabile în faţa speculaţiilor iraţionale şi că guvernul are un rol important în reglarea pieţelor şi în stabilirea politicii monetare ce ajută la echilibrarea lor.”

Acesta poate părea o clasificare brutală, dar totuşi are un sâmbure de adevăr şi explică întrucâtva de ce jurnaliştii economici care încearcă să identifice „adevărul” în investigaţiile lor nu reuşesc întotdeauna s-o facă. Puterea şi influenţa comentatorilor economici de primă mărime, ale analiştilor financiari şi ale altor personaje care îşi doresc să parvină sunt importante, prin urmare acestea sunt vocile cărora le este permis să orienteze dezbaterile.