A vorbi despre tranziţia spre democraţie şi tranziţia în presa românească presupune descrierea jaloanelor unui drum parcurs de mass-media, cu destule obstacole şi particularităţi.

 Într-un seminar organizat în 2001 de Institutul „Goethe”, sub titlul „Democraţia şi mass-media în ţările în tranziţie”, consideram acest drum ca fiind „de la plumb la internet – distanţa dintre două moduri de a face presă”.

Poate fi vorba de un sens propriu al acestui drum, de un traseu parcurs în sens tehnologic – de la tipografiile în plumb şi zinc, ce compuneau industria poligrafică românească până în 1989, la sofisticatele tehnologii tipografice de astăzi, în care computerele şi internetul reprezintă, cu adevărat, instrumentele de bază ale mass-media.

Mai poate fi vorba şi de un drum parcurs în sens figurat, în sensul că distanţa dintre plumb şi internet reprezintă şi distanţa dintre două mentalităţi, dintre două abordări, dintre două moduri de a face presă: cel închistat, rigid, cu funcţie eminamente propagandistică, pe de o parte, şi cel creativ, dezinhibat de orice constrângeri ideologice, cu o funcţie de expresie şi de informare liberă, în sensul larg al cuvântului, pe de altă parte.

Cred că putem vorbi şi de o a treia semnificaţie a acestui drum – şi anume aceea care rezultă din provocările pe care presa românească le-a cunoscut şi a trebuit să le răspundă în perioada post-decembristă.

Pe acest drum al propriei sale tranziţii, sincronică sau defazată faţă de tranziţia întregii societăţi româneşti, presa românească a trebuit să le facă faţă câtorva probleme structurale şi funcţionale importante, pe care le-am grupat în şase grupe de provocări.

(1) Provocarea organizaţională a apărut spontan, din momentul în care presa s-a aflat în situaţia de a trece de la modul de organizare etatist şi sever controlat, specific fostului regim, la forme noi, adecvate unor tendinţe destul de greu de descifrat în primele zile şi luni ale anului 1990. Ruptura a fost brutală – de la entităţi şi structuri rigide şi perfect coordonate, la altceva, un „altceva” care a depins, până la urmă, de imaginaţia şi inspiraţia fiecărui lider redacţional autoimpus sau ales sub presiunea revoluţionară. Redacţiile şi instituţiile de presă erau obligate de realitate să funcţioneze permanent, la foc continuu, sub presiunea evenimentelor şi a unei formidabile şi explozive cereri de informaţie. În paralel, însă, trebuia să-şi caute şi să-şi găsească din mers noi forme de organizare, mai ales că redacţiile mai vechi erau răvăşite de valul schimbărilor, iar cele noi, apărute în avalanşă, într-un vid legislativ, nu dispuneau de un suport intern organizaţional prea clar. Această provocare trebuia să răspundă la întrebarea: în ce forme de organizare să faci presă?

(2) Provocarea profesională a fost generată de formidabila explozie informaţională prin care apăreau continuu, cu o viteză şi o frecvenţă nemaiîntâlnită, noi titluri de publicaţii – cotidiane, săptămânale, tematice ş.a.m.d. – ca şi numeroase posturi de radio şi televiziune. Fiecare titlu nou însemna, practic, o redacţie nouă. Cererea de ziarişti pe piaţa presei a atins cote nemaivăzute, depăşind cu mult oferta profesională şi instruită existentă în acea perioadă. La o cerere atât de mare,
redacţiile s-au constituit, care cum au putut. Alături de vechiul corp de ziarişti – cât a mai rezistat din el, după valurile succesive de epurări şi „lustrări” ad-hoc – au intrat în presă foarte mulţi oameni noi, îndeosebi tineri, cărora, poate, nici prin cap nu le trecea că vor deveni vreodată jurnalişti.

Această realitate a nevoii cantitative, în primă instanţă, de ziarişti a pus întrebarea inevitabilă: cu cine să faci presă?

Întrebarea era deosebit de necesară şi este deosebit de actuală şi acum, dacă avem în vedere că mass-media pot avea un rol în realizarea schimbărilor din societate numai dacă, aşa cum considera şi Peter Gross, „jurnaliştii sunt independenţi, profesionişti şi au cultură generală”.

 (3) Provocarea instituţională. A treia provocare a presei române postdecembriste a fost de natură instituţională. Noile realităţi politice din ţară au influenţat radical structura şi raporturile dintre instituţiile existente în societate, impunând un efort novator pentru crearea unei alte configuraţii instituţional-democratică a statului. În această arhitectură complet înnoită a instituţiilor politice şi statale post-revoluţionare, întrebările pe care jurnaliştii au început să şi le pună tot mai frecvent au fost despre locul presei în noile realităţi, unde se plasează aceasta, care să fie identitatea ei instituţională în noua configuraţie social-politică a societăţii?

Semnificativ pentru efortul de căutare a acestei identităţi este faptul că, în primii ani ai tranziţiei, s-au constituit nu mai puţin de 14 uniuni şi asociaţii profesionale
naţionale de presă, niciuna dintre ele neavând, însă, o activitate constantă şi eficientă. Apariţia lor a fost posibilă odată cu liberalizarea şi revigorarea democratică a dreptului cetăţenilor la liberă asociere şi cu scoaterea de la naftalină a unei legi privind asociaţiile şi fundaţiile, care data din 1924 şi care nu fusese nici abrogată, dar nici aplicată în regimul comunist.

(4) Provocarea tehnologică. Fără a intra în detalii, trebuie amintit că, la vremea respectivă, industria poligrafică românească avea un handicap tehnologic de 4-5 decenii faţă de dotările medii ale oricărei ţări civilizate în materie de presă scrisă. Casele de editură, redacţiile, societăţile de presă au trebuit să-şi pună neîncetat o întrebare, la care răspunsul niciodată nu poate fi definitiv: pe ce anume să faci presă? cu ce mijloace tehnice? Această constrângere este intim legată de o alta, şi anume:

(5) Provocarea economică. A cincea provocare – la fel de valabilă şi astăzi – a fost una de natură economică. În primele luni ale anului 1990, în condiţiile unei creşteri exponenţiale a cererii de informaţie – şi, îndeosebi, pentru un tip de informaţie ce fusese prohibit timp de atâtea decenii – principala sursă de venit a ziarelor o reprezenta chiar vânzarea lor.

Tirajele, chiar şi la publicaţiile noi, aveau cote ameţitoare, asigurând resurse financiare mai mult decât satisfăcătoare, nu numai pentru reluarea ciclului productiv, dar şi pentru a da o nebănuită satisfacţie materială oamenilor din presă. Cu timpul, însă, această situaţie s-a modificat radical, în sensul că tirajele au scăzut accelerat, curba vânzărilor de asemenea, ajungându-se, treptat, la o întrebare preocupantă mai ales pentru redacţiile ce încă nu erau integrate în marile trusturi de presă şi nici n-aveau printre patroni investitori puternici: cu ce resurse materiale să faci presă?

Costul dur al libertăţii de exprimare, ce a fost dobândită şi savurată în perioada tranziţiei, a fost nu o dată austeritatea resurselor economice ale mass-media. Când aceste resurse au atins pragul critic, a urmat fie închiderea, fie „livrarea” titlului în braţele celor puternici; la un preţ care a inclus, desigur, şi o „cotă” din libertatea de exprimare. De aceea, n-a fost deloc suprinzătoare apariţia întrebărilor, nu tocmai retorice, despre care dintre cele două mari rele este, totuşi, mai mică: presiunea exercitată de stat prin politică şi dominaţie ideologică sau presiunea puterii private, exercitată prin interese materiale şi forţă economică?