Stephan Russ-Mohl subliniază câteva dintre inițiativele majore necesită a fi luate de urgență în media dacă se dorește readucerea la viață a „Proiectului european” ce în prezent este discreditat.

Ar trebui oare ca acest articol să fie doar o serie de pagini goale? Deoarece, să recunoaștem, nu există o reală sferă publică europeană, așa cum nu există un jurnalism european real. În era mass-mediei sociale, a blogurilor și a forumurilor de discuție, există câțiva guru ai internetului ce susțin că ar putea exista o sferă publică europeană fără jurnalism european. Unii profeți ai digitalizării au tot promis de ani buni că se poate naște public în democrații, fără ca jurnalismul profesionist să selecteze, verifice și să investigheze știrile în numele cetățenilor săi (de ex. Jarvis 2013).

Cu toate acestea, studiile empirice nu vin în sprijinul argumentelor acestora. Deși „jurnaliștii cetățenești” pot să publice pe Twitter imagini la prima mână a catastrofelor de pe mapamond și chiar o fac, Twitter, Facebook și alte rețele sociale nu au înlocuit media de masă; mai degrabă oferă platforme suplimentare ce oferă un plus de rezonanță reportajelor de știri.

Chiar și cu existența internetului, sfera publică este în mare măsură creată de jurnalism, ceea ce înseamnă că jurnaliștii sunt în continuare principalii gardieni ai comunicării publice. Dacă oameni ce trag semnale de alarmă, precum Julian Assange sau Edward Snowden, doresc  să atragă atenția internațională asupra cauzelor lor specifice, ei aleg să coopereze în Statele Unite cu The New York Times sau cu Washington Post iar în Europa cu The Guardian, Der Spiegel, precum și cu Le Monde sau cu El Pais.

Criza încrederii în UE

Criza de încredere în care s-a cufundat Uniunea Europeană în ultimii ani (Petersen 2013) a fost probabil declanșată de modul în care a acționat mass-media. Cei ce nu au renunțat încă la ideea proiectului european ar trebui să încerce să explice cum și de ce:

guvernele statelor UE nu respectă legislația și acordurile încheiate între ele (de exemplu criteriile Maastricht pentru gestionarea datoriilor publice);

finanțele publice din jumătate din statele europene au ieșit de sub control și fondul de bailout ce nu are o finanțare stabilă continuă să pună în pericol stabilitatea economică a Europei;

UE reglementează gradul de curbură a bananelor sau alte forme pentru fructe și legume până la cel mai mic detaliu, dar în ciuda maniei pentru reglementări (‘Regulierungswahn’, a se vedea Enzensberger 2010) în multe state eșuează în implementarea principiilor democrației și a supremației legislației împotriva abuzului de putere;

practicile mafiote corupte se răspândesc în întreaga Europă – în locul unui „export de stabilitate” se prevede sau deja apare un „import de instabilitate” (Nonnenmacher 2005);

odată cu asta, normele profesionale din jurnalism și din mass media sunt eliminate, iar puterea baronilor media ce își abuzează puterea pentru câștig politic crește (Kus et al. 2013).

După cum sublinia filosoful german Peter Sloterdijk (2013), toate acestea duc la impresia că „Proiectul Europa” este în pragul eșecului din pricină că a fost prost gestionat: ‘Ca o comunitate economică descrisă ca aparținând prosperității, Europa și-a atins limita.’ Există două căi prin care proiectul ar putea reveni la viață. Prin sistemul politic și prin intermediul mass-media și al culturii.

În primul și în primul rând, deficitul democratic la nivel european necesită a fi redus: puterea ramurii executive și a birocrației e în creștere, pe când controlul parlamentar și participarea civică sunt ineficiente.

În al doilea rând, lipsește o a patra putere în stat funcțională, un jurnalism informat, independent și non-partizan – un jurnalism ce are resursele necesare pentru a se implica în investigații (Marconi 2011) și ce însoțește „Proiectul European” cu un ochi binevoitor și totuși critic .

Primul aspect a fost discutat pe larg (Grimm 1992; Verheugen 2005; Wohlgemuth 2007; Enzensberger 2010; Schmidt 2010; Frey 2012; Neyer 2013); cel de-al doilea a primit până în prezent puțină atenție: la acest subiect își dorește să facă referire acest articol.

Un alt simptom al eșecului jurnalismului

Este greu să ne imaginăm o capitală cu mai mulți jurnaliști acreditați decât Bruxelles-ul (Marconi 2011) dar, cu toate acestea, numărul reporterilor din oraș a scăzut în mod semnificativ în ultimii ani (Castle 2010). Numărul birourilor străine din Bruxelles a fost redus iar jurnaliștii „luptători singuratici” ce au rămas în oraș nu pot ține pasul cu supremația birocrației UE și cu lobbying-ul foarte profesionist sau activitățile de PR. Este doar un alt simptom al eșecului jurnalismului.

Chiar dacă corespondenții din Bruxelles reușesc să ia urma unei povești importante, există un real pericol ca redacțiile de știri reduse în dimensiuni și aflate sub presiune de acasă să nu îi recunoască relevanța. Doar un exemplu nemțesc: în toamna anului 2008, atunci când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, revista de știri Der Spiegel a devotat la fel de mult spațiu reformelor din UE ce ne afectează pe toți ca și politicilor economice din Belarus și reformei monetare din Coreea de Nord, conform unei analize de conținut (Petersen 2013).

Este posibil să se fi înregistrat o schimbare în acest sens ca urmare a crizei financiare din zona Euro, însă în general condițiile de efectuare a reportajelor din întreaga UE s-au deteriorat drastic. Culturile jurnalistice ce au ieșit la iveală la nivelul statelor naționale europene sunt toate amenințate de deprofesionalizare și de o nesiguranță a postului de muncă din ce în ce mai mare pentru jurnaliști (Schnedler 2013). Publicul cititor migrează în număr mare spre internet, iar acolo par a fi recalcitranți la a plăti pentru jurnalism. Finanțarea prin publicitate a jurnalismului de înaltă calitate nu mai funcționează. Industria publicitară își propune să își atingă publicul țintă fără pierderi, iar situri precum Facebook sau Google pot garanta o audiență greu de egalat (Russ-Mohl 2009, 2013).

Atunci când redacțiile de știri trebuie să taie din buget, ele tind să lovească în corespondenții străini prima oară. Bruxelles e mai departe de ei decât capitala propriei țări sau turla bisericii locale. Chiar dacă evenimente și probleme specifice înseamnă că organizațiile de știri trebuie să transmită mai mult decât obișnuiau să o facă referitor la UE sau la statele vecine, calitatea materialului nu s-a îmbunătățit cu siguranță. Adevărul este că situația de criză din zona euro pare să fi dat naștere unui nou val de naționalism în întreaga Europă, cu clișee și stereotipii ce răbufnesc prin media într-un mod pe care nu ni l-am fi imaginat posibil cu câțiva ani în urmă – de exemplu, prejudecăți legate de grecii și italienii „leneși și nelegiuiți”, sau comparațiile făcute în media sud-europeană între Cancelarul German Angela Merkel și liderii naziști.

Eșecul câtorva încercări de a stabili mijloace media specific Europene

Puținele încercări de a stabili o instituție media cu o viață europeană în locul vocilor statelor naționale au fost sortite eșecului. Cu siguranță, The European, al lui Robert Maxwell, precum și publicații precum Lettre international și Le monde diplomatique, programe TV cum ar fi Euronews și Eurosport nu pot fi văzute drept povești de succes. Puținele elemente de presă scrisă, precum GEO, Gala sau Auto-Bild, ce sunt traduse în câteva limbi și adaptate unui public național nu reușesc să creeze un sector media pan-European. Piața restrânsă a ziarelor europene cu profil internațional – excepție făcând The Guardian și Financial Times – este dominată de branduri americane precum USA Today, Wall Street Journal Europe și International Herald Tribune (Russ-Mohl 2003), acum re-branduit ca International New York Times.

În locul unui jurnalism pan-european avem în continuare multe culturi diferite de jurnalism în Europa. Pentru a înțelege mai bine diversitatea acestor sisteme media, putem privi clasamentele anuale referitoare la libertatea presei (de exemplu. Reporteri fără frontiere 2014) și câteva proiecte de cercetare comparativă recente (Sievert 1998; Hallin/Mancini 2005; Hanitzsch et al 2010; Anagnostou et al. 2010; Fengler/Eberwein 2014). Într-un clasament al libertății presei, țări nord europene și din Europa centrală precum Finlanda (locul 1), Olanda (2) și Norvegia (3) ocupă în mod tradițional primele poziții, pe când membrele UE din sud și sud-est precum Italia (49), Ungaria (64), Grecia (99) și Bulgaria (100) se află pe ultimele locuri în liga europeană. Proiectele de studiu comparativ arată că majoritatea celorlalte variabile ce ajută la măsurarea calităților sistemelor media și ale culturilor jurnalistice oscilează puternic de la țară la țară.

Astfel se explică de ce jurnalismul european a rămas o îndeletnicire remarcabil de variată și de „locală”. Deseori jurnalismul se desfășoară în cadrul unei zone cu unitate lingvistică, dar statele naționale fac și ele o diferență: de exemplu, culturile jurnalistice germane, elvețiene și austriece diferă în mod semnificativ una de cealaltă. A crea un jurnalism european, deci o sferă publică europeană, ar putea fi un proiect inutil, ba chiar contraproductiv.

Strategie pentru mass-media pan-europeană

Asta nu înseamnă totuși că totul trebuie să rămână neschimbat. Din contră, fiecare strategie ce își propune să susțină „Proiectul european” trebuie să înceapă cu comunicatorii europeni. Doar în cazul în care jurnaliști și alți oameni implicați în media împărtășesc o atitudine comună, deschisă, pro-europeană va avea vreo șansă proiectul pan-european să prospere în următorii 50 de ani. Chiar dacă ar putea suna non-realist, Europa are nevoie urgentă de mai mulți jurnaliști dispuși să treacă dincolo de granițele naționale și locale, care vorbesc cel puțin două sau trei limbi europene, care se simt ca acasă în mai multe state europene și care pot ajuta la reducerea prejudecăților în loc să întărească stereotipurile; de mai mulți jurnaliști care să fie versați în activitatea și țelurile Uniunii Europene, mai ales în jungla pe care o reprezintă administrația de la Bruxelles și în activitățile de lobby de acolo; de minime standarde profesionale, mai precis de jurnaliști bine pregătiți ce respectă aceste norme, ce se luptă pentru libertatea presei și care știu că libertatea presei merge mână în mână cu responsabilitatea acesteia și cu sisteme de control funcționale pe termen lung (Fengler et al. 2014); și de o activitate jurnalistică ce aruncă mai multă lumină asupra domeniilor jurnalismului și mass-mediei, ce ar trebui să îi ajute și pe profesioniștii din media să învețe de la alții, în pofida barierelor statale și lingvistice.

În ceea ce privește pregătirea jurnalistică și programele de perfecționare din timpul carierei, barierele lingvistice îngreunează deseori șansa jurnaliștilor de a privi dincolo de granițele naționale. Cu toate acestea, mulțumită programelor Erasmus și ale altor programe de schimb, cooperarea internațională între școlile de jurnalism este în continuă creștere. Gândirea europeană și standardele minimale europene comune caracteristice profesionalismului în jurnalism s-ar putea dezvolta cel mai bine în medii instituționale în care tinerii jurnaliști și cercetătorii din mass-media se întâlnesc pentru a schimba idei și pentru a reflecta asupra profesiei precum și asupra viitorului Europei, ca de exemplu în cadrul programelor colegiale europene de jurnalism (Institutul Reuters pentru studii jurnalistice, Universitatea Oxford; Asociația Europeană de Jurnalism, FU Berlin); în instituțile de formare continuă europene (precum Centrul de jurnalism european din Maastricht) și în universitățile europene, deși astfel de oferte sunt încă doar picături într-un ocean. Este surprinzător mai ales că universitățile europene precum Viadrina din Frankfurt/Oder sau Institutul universitar european din Florența nu oferă programe pentru viitorii jurnaliști; în cercetarea comparativă în jurnalism, ce a cunoscut o dezvoltare semnificativă în ultimii ani și ar trebui să crească încă mult, de exemplu prin școli doctorale europene interdisciplinare în domeniul cercetării media.

Ar putea exista voci care să susțină că acesta este un program elitist. Însă nu trebuie să uităm că proiectul european  a crescut mereu tocmai prin elite. Jurnalismul european are în general un traseu descendent, iar astfel de inițiative ar putea ajuta la inversarea declinului. Una dintre provocările pentru politica europeană o reprezintă modul în care se gestionează creșterea concentrării economice și de putere din sectorul media, ce vine ca o amenințare la adresa diversității și a competiției. O altă provocare este crearea „infrastructurilor”, ceea ce înseamnă: inițiative și instituții din întreaga Europă ce vor întări fundațiile profesionale ale jurnalismului în Europa într-un context economic din ce în ce mai dificil. Pentru a obține acest efect, UE ar putea să își impună regula ca pentru fiecare euro cheltuit pe publicitate sau PR în UE, inclusiv pentru manipularea cercetărilor, (Kühn 2012), să se aloce cel puțin doi euro către un fond de finanțare a unor astfel de infrastructuri. Aceasta ar putea ajuta la îmbunătățirea calității jurnalismului și ar reduce cheltuirea de către UE a banilor contribuabililor pentru auto-promovare până la un nivel acceptabil.

Ar fi însă naiv să ne așteptăm la prea multe de la instituțiile UE. Fără implicarea societății civile, fără fonduri private, fără idealism și fără dorința de auto-exploatare a liderilor de opinie (așa cum sunt jurnaliștii și cercetătorii media) nu vom avea succes în construirea noii Europe. În sfârșit, avem nevoie să creăm rețele ce funcționează dincolo de barierele culturale și lingvistice.

Rolul crucial al Observatorului European de Jurnalism

Observatorul European de Jurnalism (EJO) (al cărui director sunt) este un exemplu de astfel de proiect. EJO îi ajută pe jurnaliști, manageri media, academicieni și alte persoane interesate în domeniul media să își găsească locul pe o piață ce se digitalizează în ritm alert. ține sub observație trendurile din jurnalism și din cercetarea media. Construiește punți între diferite culturi jurnalistice din întreaga europă și din SUA, precum și între cercetătorii și practicienii din domeniul media, contribuind în același timp la îmbunătățirea calității jurnalismului și la o mai bună înțelegere a fenomenului media de către public.

Proiectul a debutat acum zece ani în Universitatea de la Lugano din Elveția. EJO a devenit o rețea de instituții partenere în zece limbi europene și în 13 state – printre care Institutul Reuters pentru studii jurnalistice din Universitatea Oxford, Institutul Erich Brost de Jurnalism Internațional la universitatea Dortmund și Universitatea Turiba din Riga, Universitatea Wroclaw și Universitatea Tirana. Internetul a devenit un punct cheie pentru schimbul informațional profesional iar EJO s-a definit din primul moment ca fiind o platformă online. Cu un website propriu (http://en.ejo.ch/www.ejo-online.eu), conturi Facebook, Google+ și Twitter, EJO face mai mult de a-și distribui propriile articole în zece limbi, transmițând în același timp informații relevante și oferindu-le vizitatorilor trimiteri către situri web interesante. Editorii versiunilor fiecărei limbi decid care sunt textele ce vor fi traduse pentru siturile naționale.

Viziunea sa este aceea de a extinde platforma multilingvă și de a aduce dezvăluiri și rezultate relevante din domeniul cercetării în jurnalism și media, făcându-le disponibile celor ce practică jurnalismul. Fiecare stat îşi centrează atenţia pe propria cultură jurnalistică, dar traduce în același timp texte de pe siturile partenere, oferindu-le cititorilor o privire de ansamblu asupra scenei media Europene. Aceasta este una dintre cele mai necostisitoare platforme ce le pun la dispoziție jurnaliștilor informații relevante și care îi încurajează pe cei ce practică jurnalismul să reflecteze asupra profesiei proprii. Funcția de arhivă ajută la crearea unei resurse ce se alătură produselor mai scumpe ce oferă un serviciu similar.

Marea parte a banilor pentru proiect vine dintr-un stat ce nu este membru UE. Cu toate acestea, Europa are avea multe de învățat despre cooperare constructivă dincolo de barierele lingvistice de la această țară – Elveția. Cel mai mare ziar regional pe bază de abonament din zona vorbitoare de italiană din Elveția – Corriere del Ticino, a susținut EJO încă de la fondarea din 2004. Fundația științifică naționala elvețiană a oferit bani de inițiere pentru șase variante europene ale sitului EJO în Europa de est, între 2011 și 2013, continuând să finanțeze parțial activitățile EJO din Elveția. Stiftung Presse-Haus NRZ, Robert Bosch Stiftung și FAZIT-Stiftung se numără printre suporterii germani ai proiectului. Cu toate acestea, dacă ținem cont de sursele de finanțare, EJO e încă departe de a fi cu adevărat un proiect european.

Crearea unui nou spațiu european dedicat jurnalismului

Cu toate acestea, EJO reprezintă un prim pas către crearea unui „spațiu public european” dedicat jurnalismului și mass-mediei – cel puțin pentru jurnaliști, manageri media, cercetători media și alți experți, și nu în ultimul rând pentru noua generație de profesioniști din aceste domenii. Există de asemenea și speranța că agențiile de finanțare a cercetării își vor schimba politica și vor crea mai mulți stimuli pentru cercetători să coopereze în proiecte similare de răspândire a știrilor: oricine primește fonduri publice pentru proiecte de cercetare ar trebui să fie obligat să permită accesul public la rezultatele cercetării. Dacă un cercetător solicită fonduri pentru un nou proiect, organele de finanțare ar trebui să accepte că dacă rezultatele cercetărilor anterioare au fost publicate în trei coloane într-o publicație respectabilă precum Guardian sau Frankfurter Allgemeine Zeitung să fie la fel de relevant ca și dacă ar fi fost publicate în jurnale revizuite de colegi, ce vor fi citite doar de un număr mic de cercetători cu înaltă specializată sau de publicul țintă. În caz contrar, va continua să se depună praful pe multe cercetări aflate în rafturile bibliotecilor sau să dispară lucrări în arhive online, în loc de a fi accesibile publicului larg și de a da fructe pentru cei implicați în activitate.

Doar din aceste activități nu se va naște nici jurnalismul european, nici sfera publică europeană. Cu toate acestea, dacă rețeaua EJO continuă să înflorească și dacă poate fi garantată finanțarea pe viitor, ar putea ajuta la îmbunătățirea comunicațiilor în întreaga Europă. Platforme similare ar putea ajuta la o mai bună exploatare a rezultatelor cercetărilor în alte zone, la difuzarea „celor mai bune practici” și la implementarea standardelor profesionale minime în pofida barierelor lingvistice .

În special, rețelele sociale oferă oportunități de comunicare – pentru inițiative și instituții europene- ce nu sunt încă suficient exploatate. Comunicarea între jurnaliști precum și între cercetătorii din domeniul media și cei ce practică jurnalismul poate fi îmbunătățită în cazul în care are loc un schimb de informație mai mare. Pe termen lung, am putea spera să dăm naștere unei „culturi jurnalistice europene” diverse, multifațetate, ce ar putea să intre în rivalitate cu floarea jurnalismului american.

Se arată vremuri tulburi pentru jurnalismul European și pentru UE, dar creșterea cantității de comunicări multilingve, multifațetate între jurnaliști, cercetători și alți lideri de opinie ar putea să ne ajute să supraviețuim unor vremuri neprielnice.

sursa: http://en.ejo.ch/8813/10-years-ejo/crisis-eu-also-crisis-european-mass-media