Intr-o zi obișnuită din luna iunie 2010 o știre a apărut pe Ynet, cel mai popular site de știri din Israel. Titlul era „Cine ești tu, domnule X? ‘Prizonierul fără nume și identitate’.” Citând o sursă anonimă din Serviciul Penitenciarului al Israelului, reportajul a prezentat un om a cărui identitate nu eea cunoscută de personalul penitenciariarului, ținut într-o celulă specială într-o închisoare de maximă securitate, cu acuzații nespecificate. “Sunt prea multe secrete în jurul lui,” a afirmat sursa din respectivul reportaj. “Ce este înfricoșător este faptul că un bărbat în anul 2010 este închis în Israel, fără să măcar să se știe cine este.”

La scurt timp după ce a fost publicat – probabil la o oră după – reportajul a fost eliminat. Au apărut speculațiile, câțiva deputați și o organizație pentru drepturile omului au făcut apel la funcționarii statului pentru clarificarea cazului, și un număr de organizații mass-media internaționale, de asemenea, au preluat povestea. Câteva zile mai târziu, un ordin detaliat de cenzură a fost emis pentru a se asigura că mass-media israeliene nu au urmărit povestea. Mai mult decât atât, o clauză din ordinul de cenzură respectiv a stipulat că, chiar și mențiunea existenței acestui ordin de cenzură era interzisă.

Cazul a stârnit o dezbatere națională cu privire la atitudinea Israelului privind presa și cenzura. A ridicat, de asemenea, întrebări despre cât de departe autoritățile naționale de reglementare și cenzură ar trebui să limiteze ceea ce se publică în orice țară, în special atunci când mass-media străine tratează același subiect.

O conexiune australiană

În februarie 2013, aproape trei ani mai târziu, ABC News din Australia a difuzat un documentar de investigație intitulat “Prizonierul X – Conexiune Australiană“. După ce a prezentat în deschidere raportul de știri misterios al Ynet, documentarul a descris izolarea extraordinară a lui Ben Zygier, sau “Dl. X “, un evreu australian care a trăit în Israel, și a lucrat ca agent Mossad înainte ca, în cele din urmă, să se sinucidă în celula sa.

Aproape toate site-urile de știri israeliene au preluat imediat detalii din documentar, dar din nou, aceste reportaje au fost eliminate rapid. Cu toate acestea Facebook, Twitter, și blogosfera au fost înțesate de bucăți de informații, speculații, și desigur, opinii cu privire la detaliile cazului și cenzura ulterioară. Mass-media internaționale au realizat, de asemenea, rapoarte ample cu privire la documentar, precum și cu privire la reacția dură a Israelului ca urmare a apariției documentarului.

Câteva ore mai târziu, site-ul de știri israelian în limba engleză Haaretz a prezentat un raport pe scurt semnat de redactorul-șef Aluf Benn care prezenta faptul că Biroul Primului Ministru a convocat Comitetul de editori. Comitetul, alcătuit din redactorii șefi și proprietarii de mass-media din țară, a fost înființat în 1940 pentru a permite primului-ministru sau altor oficiali de rang înalt să înștiințeze reprezentanții de top din presă despre ceea ce aparatul de securitate israeliană considera a fi informații extrem de sensibile.”Scopul  întâlnirii neobișnuite era acela de a solicita cooperarea editorilor în favoarea împiedicării publicării evenimentului respectiv, care s-ar fi putut dovedi jenant pentru agențiile guvernamentale,” a raportat Haaretz.

Douăzeci și patru de ore mai târziu, colapsul mass-media a fost înlăturat treptat. “Nu vreau să știu mai mult decât cititorii mei,” a scris Benn mai târziu, pe o pagină opusă editorialului de la The Guardian, explicând refuzul său de a participa la ședința editorilor. “Dacă [Tamir Pardo, șeful Mossadului] vrea să explice, el ar trebui să vorbească cu publicul nu, să transforme editorii în ‘active’ ale serviciilor secrete”.

Președintele Consiliului Presei Dorner a exprimat critici similare. “Autocenzura este ceva care nu poate fi acceptabilă în zilele noastre. Am crezut că nu mai există [exista] Comitetul de editori. Am fost surprins, negativ”, a declarat ea într-o transmisiune radio publică.

Mai târziu, criticii au susținut că acel colaps total impus mass-mediei israeliene de ordinul de cenzură cu iz de mușamalizare a fost deopotrivă învechit și contraproductiv. Scopul cenzurii de stat este de a preveni ca informațiile care ar putea compromite securitatea națională să ajungă la persoanele ostile din interiorul și în special din afara țării. Dar, așa cum Dorner și alții au subliniat, acest caz a dovedit inutilitatea unei astfel de măsuri atunci când mass-media din alte țări ale lumii au raportat cazul. “Acesta este de domeniul trecutului și patetic,” a declarat cotidianului Maariv, fostul șef al Mossadului Danny Yatom “precum faptul că reporterii au înțeles ei înșiși și la o zi după ce documentarul a fost publicat în întreaga lume a apărut, de asemenea, și în presa națională.”

Cenzorul militar și ordinele de cenzură

Cenzura este întotdeauna o problemă spinoasă. Într-o țară care se vede confruntată cu o amenințare constantă și existențială, orice informație care poate fi interpretată ca o provocare la adresa securității naționale devine extrem de controversată. Prin urmare, un cenzor militar este însărcinat cu asigurarea că mass-media din Israel nu difuzează informații, care au potențialul de a compromite securitatea națională. Într-un studiu din 2009, jurnaliștii israelieni au clasat cenzorul militar pe locul al treilea (după editor și consulii legali ai organizației), printre factorii care erau considerați a conduce la inhibarea libertății lor profesionale.

Contrar înțelepciunii convenționale, relația care a evoluat între mass-media israeliene și cenzorul militar nu este una de opresiune. De-a lungul timpului, relația de lucru dintre mass-media și cenzori a fost raționalizată. Ca urmare atât a hotărârilor judecătorești cât și a acordurilor reciproce, jurnaliștii descriu o relație de lucru cu omologii lor cenzorii. “Cei 35 de cenzori militari nu sunt fără chip, birocrați inaccesibili care lucrează în spatele zidurilor”, a scris Benn pe o pagină opusă editorialului. “Îi cunoști personal și poți negocia modul de redactare pentru a lăsa știrea să fie publicată.”

Mai mult decât atât, jurnaliștii de astăzi tind să prezinte materiale pentru revizuire numai în cazul în care se încadrează într-o listă acceptată de “subiectele sensibile.” În același timp, în conformitate cu hotărârile judecătorești, principiul de lucru al cenzorului este doar de a dezaproba informațiile care ar putea pune în mod clar în “pericol iminent și imediat” securitatea națională, dacă ar fi publicate.

Mulți oficiali, inclusiv fosta judecătoare la Curtea Supremă și actuala președintă a Consiliului de presă al Israelului, Dalia Dorner, au susținut că verificarea materialele de către cenzori înainte de publicarea lor eliberează jurnaliștii de responsabilitatea legală într-o manieră eficientă. (Cu toate acestea, în cazul reporterul Uri Blau de la Haaretz, aprobarea articolului de către cenzor înainte de publicare sa, nu a împiedicat persecuția reporterului). Paradoxal, unii intelectuali media au concluzionat că cenzorul militar a devenit imperativ pentru protejarea libertății presei din Israel.

Cu toate acestea, câteva cazuri din ultimii ani, mai ales cel al Prizonierului X, au ridicat îndoieli serioase cu privire la rolul cenzorilor.

A cenzura sau a nu cenzura?

            La începutul lunii martie, într-o sesiune de paneluri de la Universitatea Bar Ilan dedicată libertății presei în lumina cazului Prizonierul X, șeful cenzor, Generalul de brigadă Sima Vaknin-Gil a recunoscut, “cenzura și democrația nu merg mână în mână.” Cu toate acestea, mai târziu, ea a subliniat faptul că nu ar lua în considerare libertatea de exprimare sau dreptul publicului de a cunoaște “, în orice situație în care o persoană este trimisă în secret, sau în orice alt mod, în slujba statului.”

Ocazional, jurnaliștii israelieni recunosc, sau chiar aprobă practica auto-cenzurei. În 1982, la începutul primului război dintre Israel-Liban, un articol de pe o pagină opusă editorialului din cel mai citit cotidian Yediot Ahronot a cerut jurnaliștilor și publicului să evite criticarea guvernului în timp de război. Titlul coloanei, “Liniște, filmăm,” a devenit o maximă.

Vorbind la panelul Universității Bar Ilan, radiodifuzorul public Israelian, corespondentul militarul Carmela Menashe, Israel a recunoscut practica obișnuită de auto-cenzură. “Această îmbrățișare [pe care jurnaliștii o] obțin de la ministrul apărării sau șeful de personal, care stă [stau] cu ei și mănâncă cu ei, îi încurajează pe unii dintre ei să se auto-cenzureze și să nu publice anumite lucruri,” a citat-o The Jerusalem Post.

Conform datelor de la unitatea cenzorilor militari care au fost publicate în revista The Seventh Eye, în martie 2012, jurnaliștii israelieni au avut tendința de a utiliza în mod voluntar o cenzură mai strictă decât cea a instituției de cenzură. Informațiile au arătat că între 2002 și 2011, cenzorii au intervenit între 17-20 la sută din textele mass-media prezentate anual (cu excepția anului 2004, în cazul în care rata a fost de 25 la sută). În al doilea război dintre Israel-Liban, în 2006, rata de intervenție a ajuns între 30 și 24 la sută. Cu alte cuvinte, marea majoritate a materialelor de presă care au fost supuse revizuirii pentru cenzură nu au fost revizuite neapărat pentru că ele conțineau informații sensibile, ci pur și simplu pentru că jurnaliștii au preferat să transfere responsabilitatea autorităților.

Testul interesului public

Cu toate acestea, în ciuda faptului că acest caz al Deținutului X a fost un unul foarte neobișnuit, cu siguranță nu a fost fără precedent – nici în modul în care autoritățile statului s-au ocupat de persoana centrală, nici în modul în care acestea au tratat prezentarea cazului în mass-media.

În societatea israeliană de astăzi, preponderența de facto a amenințărilor naționale de securitate imediată înseamnă că orice critică a aparatului de apărare a Israelului este considerată o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă există puține critici care să sugereze un astfel de risc. Nu există nici o modalitate de a generaliza, dar presa liberă nu pare să fie la fel de ușor asociată cu interesul public cum este securitatea națională – în rândul jurnaliștilor și a publicului în general.

Prin urmare, probabil, mai îngrijorătoare decât instrumentele instituționale și juridice care odinioară permiteau cenzura, sunt multiplele forme de auto-cenzură – sau, mai degrabă, o teamă reală și ușor de înțeles cu privire la posibilele consecințe ale autorităților cu care se confruntă – care sunt adânc înrădăcinate în practicile și convențiile jurnalistice mass-media israeliene. Pentru outlet-urile mass-media (și discursul public în general), care se mândresc ca fiind deosebit de critice, aceasta este o situație ciudată, dar trebuie să se ia în considerare în cazul în care nemulțumirea publică este eficient canalizată.

Apelurile la desființarea totală a unității cenzorului militar au fost limitate. Sugestii pentru reformarea acesteia – de exemplu, mutarea unității sub Oficiul Primului Ministru, sau explorarea altor alternative au fost chiar mai rare. “Atâta timp cât “siguranța statului”, este sacră în mintea publicului, vom avea cenzură,” a concluzionat Aluf Benn, pentru Haaretz.

Mai mult decât atât, abolirea cenzurii instituționale de stat este puțin probabil să îmbunătățească libertatea presei, mai ales că auto-cenzura în rândul jurnaliștilor și în rândul outlet-urilor mass-media ezitante în a-și asuma riscuri, ar putea deveni chiar mai frecvente. Cu toate acestea, auto-reglementarea și aderarea la valorile profesionale ar fi mult mai bine venite decât reglementarea juridică și cenzura oficială. Și aici este linia de jos: auto-reglementarea, atunci când are de-a face cu probleme care ar putea provoca potențial securitatea națională, trebuie să fie puse în balanță cu interesul public.

Ipoteza comună că interesul public și securitatea națională sunt întotdeauna același unul și aceeași lucru pur și simplu nu este veridică. Israelul a cunoscut deja mai multe cazuri de-a lungul anilor – nu doar povestea Prizonierul X, cazul lui Uri Blau, sau experienta mai ușoară a blogger-ului Eishton – cazuri în care cenzura sau persecuția au fost invocate în esență, ca reacții automate în încercarea de a salva imaginea statului în sine, mai degrabă decât securitatea statului.

Articol tradus din originalul polonez “Więzień X i wolność mediów w Izraelu“.

Credite foto: RubyGoes / Flickr CC