Spre sfârşitul lui ’90, în România, se declanşează procesul de privatizare în forţă a ziarelor Adevărul, România Liberă şi Tineretul liber. Noii proprietari, acţionarii, vor fi chiar redactorii.

În martie ’91, puternicul Adevărul suferă un seism de proporţii: directorul Darie Năvăceanu, apropiat a lui Petre Roman, este silit să demisioneze de către corpul redacţional în urma unei tentative de trecere a ziarului sub controlul Guvernului. Din acel moment, la Adevărul începe un proces de transformare care îl va scoate din stânga şi îl va aşeza în câţiva ani într-o poziţie politică de centru, chiar cu accente liberale în opţiunile economice. Totuşi, în 1991, au loc ultimele răbufniri de stângism murdar. În timpul puciului bolşevic de la Moscova, soldat cu sechestrarea lui Gorbaciov, pe holurile imense ale Adevărului, fosta Scânteie, destui redactori se îmbrăţişau molatic în mijlocul coridorului, de unde până atunci se scurgeau pe lângă pereţi. Un articol insultător, cu titlul “ Fir-ai al naibii, maiestate!”, la adresa fostului rege al României, Mihai I, stârneşte reacţii masive de dezaprobare din partea cititorilor, cei mai mulţi republicani, urmate de scăderea semnificativă a tirajului.

Tot în 1991, omul politic de orientare ţărănistă Ion Raţiu, revenit din Marea Britanie, înfiinţează ziarul privat de opoziţie Cotidianu. Cu binecuvântarea premierului Roman, Eugen Barbu şi C.V. Tudor, naţional-comunişti agresivi, stâlpi ai propagandei ceauşiste, scot pe piaţă săptămânalul România mare, menit, iniţial, să lovească în adversarii Guvernului. În scurtă vreme, ”R. mare” devine o publicaţie antisemită, antimaghiară, anti-ţigani, antiumană, specializată în calomnii, insulte şi instigări la violenţă potrivit intereselor lui C.V. Tudor.

Un grup de tineri condeieri, avându-l în frunte pe poetul fost disident Mircea Dinescu, fondează săptămânalul “de moravuri grele” Academia Caţavencu, publicaţie de umor şi satiră politică cu orientare de dreapta, contestatară de plano a tot ceea ce reprezintă Ion Iliescu şi ai săi.

Principalul eveniment mediatic al anului 1992 este lansarea cotidianului privat  Evenimentul Zilei. Deşi  se va poziţiona ca adversar al regimului Iliescu, ajungându-se la un moment dat la interzicerea acreditării ziariştilor Evenimentul Zilei la Cotroceni, acest ziar nu a fost creat din considerente ideologice, ci de business. Acţionarii Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu şi Ion Cristoiu au identificat o zonă importantă în cererea publicului, compusă din anti-stângism combinat cu sex, mondenităţi şi kitsch cât cuprinde. Tabloidul politic Evenimentul Zilei a rămas în conştiinţa publică sub numele de “ziarul găinii care naşte pui vii”, după o “ştire” cu acest conţinut. Nu era singura   “informaţie” inventată fără jenă şi plasată în “Bulina roşie”: au mai făcut epocă “planta carnivoră dintr-un bar sibian” sau “În urma ploilor torenţiale, lui moş Gheorghe i-a înmugurit piciorul de lemn”. Întreaga presă senzaţionalistă scrisă şi TV de azi îşi are originile în Evenimentul Zilei din perioada când era condus de Ion Cristoiu.

Însă, Evenimentul zilei a avut un merit tehnic important: în peisajul static al pachidermelor ideologice stânga-dreapta, Adevărul şi România Liberă, lipsite de  reacţie rapidă şi implicare directă în social, a introdus “sentimentul ştirii” cuplate la actualitatea imediată: bombă, exclusivitate, dezvăluire, ultima oră, la închiderea ediţiei.

În faţa tirajului masiv – peste 600.000 exemplare – vândut de Evenimentul Zilei, presa concurentă a fost silită să se trezească din boieria ei leneşă şi să se adapteze sau să moară.

Articol apărut în “ Index on Censorship”, London, Septembrie 2009