* Dificil, foarte dificil să faci un film despre comunicare în al doilea deceniu al anilor 2000. Scenariul care trebuie reprezentat este complex, dinamica sa este inefabilă, şi sunt puţine mijloace de a transmite prin imagine un univers viral prin definiţie, dominat de bytes şi URL, un univers în care până şi hîrtia începe să fie aproape anacronică.
„Idele lui martie”, ultimul film regizat de George Clooney, vorbeşte despre campania electorală a unui candidat la alegerile primare din Partidul Democrat din SUA, dar, spre deosebire de multe alte filme politice, nu se vrea a fi un film biografic de ficţiune, centrat pe un personaj charismatic care, în cele din urmă, devine preşedinte. Acest film are ca protagonist comunicarea, iar ofiţerul de presă – Steven, jucat de un magistral Ryan Gosling – reuşeşte să facă discursul credibil şi convingător, combinând un domeniu specializat şi, să admitem, puţin limitat, cu structura unui film plăcut şi puternic vizual care îi va încânta atât pe pasionaţii de politică, de comunicare şi presă, cât şi pe cei care constituie publicul lui Clooney.
Dintre filmele recente, cel care se apropie cel mai mult, ca temă, ca punere în scenă, ca regie, de „Idele lui martie” este, fără îndoială, „Reţeaua socială”, al lui David Fincher, de anul trecut, un film care, la rândul său, explora un personaj de prim plan al peisajului media contempoane, găsind, spre deosebire de filmul lui Clooney, în biografie o modalitate narativă funcţională. „Idele lui martie”, în schimb, descrie domenii şi relaţii mai presus de personaje şi cifre: este politica – reprezentată de Guvernatorul Mike Morris / George Clooney; este comunicarea politică – pe lângă Gosling, de aplaudat sunt şi Philip Seymour Hoffman, şi Paul Giamatti; şi sunt ziarele, cu cinica jurnalistă Ida de la New York Times / Marisa Tomei; şi nu există personaje curate. Mass-media influenţează cursul campaniei şi mass-media sunt influenţate de campanie, iar filmul nu iartă pe nimeni: „Ce este o ştire de agenţie?” întreabă Molly, care era până la acel moment stagiara nevinovată (Evan Rachel Wood) a lui Steven / Ryan Gosling. „O tonă de rahat pe care o vărsăm în ziarele de mâine”, răspunde el.
Politica şi idealismul lui Morris îşi arată natura ambiguă, idealismul si conştiinciozitatea lui Steven se transformă în manipularea imaginii, nu există prieteni şi nu sunt posibile acorduri pecetluite printr-o strângere a mâinilor. Ceea ce face filmul atât de convingător este lipsa oricărei tentative de a stereotipiza sau de a forţa trăsăturile personajelor: niciunul dintre ele nu este imediat încadrabil într-o categorie sau tratat ca un personaj plat. Mai mult, punerea în scenă a contextului, mai ales a celui tehnologic, este credibilă şi realistă. Realizarea unui film pe această temă ar fi putut aduce în prim plan o aglomerare de gadgeturi, dispozitive, smartphone-uri, calculatoare (teren fertil pentru plasarea de produse), dar şi în această privinţă filmul atinge cele mai înalte standarde: nu există nici un accent, nicio notă excesivă. Chiar şi trimiterile la bloguri, detestate de toţi angajaţii în campania electorală a lui Morris, creează un personaj: o entitate evazivă, imprevizibilă, un spin în coastă.
Care este concluzia în ce priveşte ziarele şi jurnaliştii? Slabi şi puternici în acelaşi timp, întâi influenţând, apoi fiind influenţaţi. Steven crede că îi are în mână, apoi se trezeşte că devine victima propriei sale puteri, atunci când aceasta se întoarce împotriva sa, târându-l în centrul unei exclusivităţi puse la cale de Ida Horowicz, corespondent pentru New York Times, pe care el o credea prietenă. Unul dintre punctele forte ale filmului este şi acela că nu dă răspunsuri definitive cu privire la cine stabileşte agenda cui, între presă şi politică, oferind însă o imagine clară asupra modului în care de cele mai multe ori relaţia dintre cele două sectoare este oricum, dar nu simplă şi clară. Nu există modele etice absolute, încadrate într-un tabel cu buni şi răi. Nu există reporteri cinstiţi care să salveze interesul public expunând zonele gri ale politicii. Aşa cum am spus, din „Idele lui martie” nimeni nu iese curat. Dar nimeni nu este condamnat. Filmul se limitează la a observa pur si simplu, iar finalul este reprezentativ pentru asta: „Nu are voie presa dincoace de această linie. Şi tu eşti presa!”
Dar dincolo de acea linie vor fi un microfon şi un aparat de fotografiat. Şi un nou interviu la care sunt aşteptate răspunsurile.
* Nu publicăm, de obicei, recenzii sau cronici de film, dar, de data aceasta, având în vedere subiectul, ne-am gândit să facem o excepţie.
