Cu o astfel de abundență de informații gratuite disponibile online și redacții care folosesc agenții de știri mai mult decât oricând, numărul de reporteri specializați pe un anumit domeniu, angajați de către mass-media tipărite a scăzut. Printre reporterii de specialitate pe cale de dispariție din cadrul redacțiilor se numără jurnaliștii și criticii care tratează arta. Ceea ce odinioară era împărțit între o serie de reporteri angajați – care acopereau domeniile muzicii, arhitecturii și teatrului – acum este încredințat unui singur jurnalist, fiind astfel afectată calitatea jurnalismului despre artă și critica. În timpul celui de-al șaptelea Festival Internațional de Muzică din Cartagena, care a avut loc la începutul lunii ianuarie, la Cartagena, Columbia, reprezentantul Observatorului European de Jurnalism s-a așezat lângă Anne Midgette, referent șef (critic) pentru muzică clasică din partea Washington Post, pentru a discuta despre starea actuală a profesiei acesteia. În timpul festivalului, care a durat o săptămână, Midgette a fost printre lectorii invitați să participe la un modul de formare susținut de Ministerul Columbian al Culturii și organizat de Fundația New Jurnalism a lui Gabriel Garcia Marquez (FNPI).

Concertele nu sunt recenzate:

Midgette compară jurnalismul critic al muzicii cu jurnalismul sportiv. „Există jurnaliști în fiecare departament de sport, care scriu despre jocuri și afaceri sportive (care jucător este în ce echipă, cât de mult câștigă aceștia, etc), dar în același timp realizează poveștiri despre oameni. Aceiași trei piloni ar trebui să se regăesască, de asemenea, în jurnalismul critic al artei. “Cu toate acestea, în ultimii ani, o mare parte din conținutul ziarelor americane a fost redus, în afară de articolele care cuprind portrete biografice menite să prezinte un artist. “În cazul în care un artist vine într-un oraș, biografia lui este publicată în scopul de a încuraja oamenii să cumpere bilete la concertul lui”, explică referentul. Concertul nu este recenzat. „În acest fel interesul este ucis, pentru că oamenii nu află, dacă concertul a fost bun sau rău,” adaugă Midgette, menționând că, redacțiile din America se bazează pe aceste materiale pregătite dinainte și diseminate, neștiind cum va fi concertul. Ca o excepție, un membru al consiliului editorial este, de obicei, trimis să recenzeze muzica recunoscută ca fiind populară, însă acest membru nu este neapărat un referent de muzică pop. Anne Midgette menționează The New York Times ca fiind singurul ziar pe care ea îl cunoaște, care are angajat un reporter critic de muzică permanent, în timp ce, de exemplu, Washington Post, ziarul pe care ea îl reprezintă, angajează jurnaliști impersonali, care ajută la crearea unui conținut pentru secțiunea de muzică. „Are loc o metamofoză a acestei profesii”, explică Midgette, “prietenii mei, care înainte lucrau în calitate de referenți ai muzicii clasice, în prezent scriu analize cu privire la muzică clasică, teatru, artă și arhitectură.”

Printre soluțiile propuse de Midgette pentru a îmbunătăți lipsa de recenzare a artelor, în special în rândul spectacole de muzică, se numără și crearea unei coloane separate dedicate prezentării muzicii în ziare, unde să fie rezumate știrile, rapoartele și comentariile privind diferite genuri de muzică. Potrivit ei, o astfel de coloană ar trebui să fie realizată de către reporterii de muzică și de recenzorii care lucrează pentru realizarea articolelor atât despre muzica clasică cât și despre cea pop. Cu toate acestea, în zilele noastre nu există nici o raportare de calitate despre muzică în ziarele americane (ceea ce înseamnă că nu există jurnaliști de muzică și recenzori), și informațiile care apar în ziare sau pe site-urile acestora provin în principal de la agențiile de presă.

Referent și reporter:

Midgette este de părere că există o diferență între jurnalismul de muzică și o recenzie. “Reporterii de muzică adună fapte și scriu articole concrete, ei nu trebuie să-și exprime opinia în articol, în timp ce recenzorii muzicali își exprimă opinia, evaluează care orchestre sunt bune, care sunt rele, care sunt lucrurile pro și contra acestora. Ei gândesc critic, [dar] nu este întotdeauna o critică urât “În ciuda diferențelor, ei sunt jurnaliști în ambele cazuri”, explică Midgette. De exemplu, fișa postului său include realizarea de interviuri, studierea informațiilor, întâlnirea cu publiciștii în scopul învățării tendințelor sezoniere, întâlnirea cu dirijorii orchestrelor în scopul de a afla mai multe despre buget, muzicieni, menținerea blog-urilor, ascultarea CD-urilor, mersul la cinematografe, generarea ideilor pentru articole, în afară de observarea știrilor de muzică actuale. „Este o gamă largă [și] este o mare responsabilitate. Odată scriu despre Vivaldi, apoi despre poziția curentă a unei formații americane. Și, în cazul în care există un eveniment important care se petrece în Washington, în domeniul muzicii, vreau să fiu prima care a scris despre acesta.”

Pentru a spune o poveste:

Reporter de muzică sau referent – este profesia ambilor să vadă și să spună un articol, conform lui Midgette. “În cazul unui referent, opinia lui construiește articolul, pentru că el este cel care trăiește concertul și decide cum să-l spună.” Ea subliniază că acesta va fi întotdeauna subiectiv, “desigur, este posibil să se scrie multe articole descriptive, dar în cazul în care nu există nici o opinie în ele, acestea nu transmit dacă concertul a fost bun sau rău. Midgette crede că cel mai bun compliment pe care ea îl poate primi referitor la comentariile sale este “Mi-a plăcut comentariul tău, dar am o opinie complet diferită. Acest lucru nu se întâmplă frecvent, dar este unicul meu scop! În loc să spun oamenilor ce să gândească, vreau să-i determin să fie în măsură să-și formeze propriile opinii, bazate pe analiza mea.” Cu toate acestea, Midgette privește cu scepticism viitorul profesiei sale. „Mă îndoiesc că profesia de critic de muzică va mai exista în 15 de ani.”

Articol tradus din originalul leton „Mūzikas kritikas mērķis – Lai lasītājs veido viedokli” de Ivita Ozola