Spotlight românesc. Echipa de investigații care a schimbat regulile jocului

November 8, 2016 • Arii de acoperire, Etică și deontologie, Headlines, Ultimele articole • by

Sunt patru jurnaliști specializați pe sport. Adesea lumea le reamintește asta. ”Numărați acolo cornerele voastre și lăsați subiectele la care nu vă pricepeți”, li se aruncă din când în când în spațiul public online. Cu toate acestea, în ultimii 16 ani au pornit unele dintre cele mai devastatoare investigații ale presei românești. În urma anchetelor lor, zeci de persoane au ajuns după gratii, miniștri au fost schimbați, ministere au fost reformate, iar societatea a fost zguduită până în adâncurile sale.

Dosarul Loteria, Dosarul Transferurilor, Dosarul 2 Mai, Dosarul Gala Bute, Dosarul Hexipharma. Acestea sunt doar câteva dintre numele care le-au dat fiori conducătorilor României în ultimii ani și toate sunt dosare ajunse pe masa procurorilor după ce acești patru jurnaliști (și alți colegi de-ai lor din aceeași redacție) au scris despre ele.

Prima pagină din ziarul care a pornit Dosarul Transferurilor. Sursa: gsp.ro

Prima pagină din ziarul care a pornit Dosarul Transferurilor. Sursa: gsp.ro

Un ministru al Tineretului și Sportului condamnat la închisoare, un ministru al Turismului arestat preventiv, un ministru al Sănătății demis, greii fotbalului românesc condamnați definitiv. Elena Udrea, Monica Iacob-Ridzi, Cristi Borcea, George Copos, Ioan Becali, Victor Becali, Gică Popescu, Mihai Stoica. Oameni care înseamnă ceva în țara asta. Oameni care s-au văzut toți trimiși după gratii de tastaturile a patru jurnaliști care au strâns probe, au  investigat, au scos la iveală nereguli și au construit dosare pe care justiția română nu era încă pregătită să le construiască.

Și totuși, cei patru din fața mea ridică din umeri când îi întrebi câți oameni au băgat la închisoare. Ei sunt Cătălin Tolontan, Mirela Neag, Răzvan Luțac și Marius Mărgărit. Toți, jurnaliști la Gazeta Sporturilor. Și nu își fac niciodată bilanțul. ”Noi nu gândim niciun moment în termeni de bilanț. Nu tragem o linie pentru fiecare om doborât și nici nu credem că suntem singurii care putem face dreptate. Primim informații, decidem care merită urmărite și ne apucăm de lucru fără să ne gândim care vor fi consecințele juridice ale acțiunilor noastre. Noi nu facem decât să povestim, nu suntem parte din cazuri. Suntem custozi ai informației publice și credem cu tărie că avem datoria de a povesti publicului adevărul. Ce fac procurorii cu adevărul scos la iveală de noi, e treaba lor”, spune Cătălin Tolontan, redactor-șef al Gazetei și ”creierul” echipei de investigații.

De altfel, el vorbește cel mai mult. Deși toți patru au povești de spus, își împart rolurile ca într-o echipă de fotbal, unde nu toți ajung atacanți. Se completează și își scormonesc în amintiri exact ca atunci când încep să sape la un caz. Își pun cap la cap informațiile, se sfătuiesc, se ajută.

Jurnaliști vs procurorii. Meciul în care pierd mereu condamnații

Lucrează în echipă și se ajută între ei, dar niciodată nu-i ajută pe procurorii care investighează cazurile semnalate de jurnaliști. ”Noi nu le dăm niciodată mai mult decât spunem publicului  în articolele din Gazetă. Nu colaborăm, nu dăm declarații, nu oferim dovezi”, explică Marius Mărgărit.

Și deși nu contribuie direct  la realizarea anchetelor judiciare, nici nu se opresc din scris.  ”La început ne mai cereau să nu mai publicăm că le încurcăm anchetele, dar în ultimii ani au renunțat. Nu e treaba noastră să avem grijă de anchetele lor. Noi publicăm tot ceea ce interesează publicul nostru”, completează Cătălin Tolontan.

”Sportivii”  care scriu despre sănătate

Și totuși cum ajung niște reporteri de sport să scrie despre dezinfectanți diluați și contracte dubioase pentru concerte? Şi mai ales, ce-i motivează să scrie în continuare despre aceste subiecte chiar şi când opinia publică încearcă să-i pună „la locul lor”, la colţul vreunui teren de fotbal? „Colectivul”, spun într-un singur glas. „Colectivul a fost o traumă naţională care ne-a motivat să ieşim din sfera noastră de confort. În momentele alea, nici nu ne-am mai gândit că scriem despre ceva la care nu ne pricepem”, spune Mirela Neag.

„Pe de altă parte, noi suntem puţin avantajaţi de faptul că venim din afara sistemului. Din două motive:

1. Jurnaliştii de pe sănătate au coabitat cu sistemul 20 de ani. Toată lumea şi-a rezolvat problemele medicale apelând la relaţiile lor. Nu e o acuzaţie. Toţi facem asta. Când noi avem o problemă sau cineva drag e într-o situaţie delicată… ce facem? Apelăm la un coleg care are intrare la medici buni. Şi atunci cum să le mai cerem acestor jurnalişti care ne-au ajutat în cele mai grele momente să fie imparţiali şi să lovească în oamenii care le-au salvat de la moarte prieteni şi rude?

2. Atunci când vii din afara sistemului ai acea curiozitate firească pe care o are şi publicul. În plus, sursele, interlocutorii, toată lumea te bagatelizează. Şi asta e bine, pentru că sunt mai relaxaţi. Nu se aşteaptă să înţelegi subiectul, nu se aşteaptă să fii un pericol pentru ei”, crede Cătălin Tolontan.

 Ancheta care schimbă viețile. Sau le curmă.

Indiferent de domeniul căruia îi aparţin, anumite subiecte îi dor și mă apropii de ele cu teamă. Pe lângă revolta cauzată de neregulile masive din sistem, în ființele din fața mea se simte și îndoiala. Teama aceea conştientă care vine din responsabilitatea faţă de meserie. ”Mereu avem dubii. Nu că nu avem informațiile corecte, ci că, odată publicate, informațiile acelea vor schimba totul. Înainte de publicare e cel mai rău. Și după, în primele ore, când aștepți să vezi efectul. Norocul e că suntem atât de prinși de muncă încât nu apucăm să ne gândim prea mult, altfel n-ar fi ușor în acele ore”, spune Mirela Neag.

Articolul care a declanşat scandalul dezinfectanţilor diluaţi. Sursa: tolo.ro

Articolul care a declanşat scandalul dezinfectanţilor diluaţi. Sursa: tolo.ro

Unele dintre anchetele lor au avut finaluri dramatice. În cazul dezinfectanților diluați, patronul Hexipharma s-a sinucis. ”Vă gândiți vreodată că e și din vina voastră?”, sună gol întrebarea în camera cu pereți de sticlă care parcă vibrează tensiune. Ochii sunt plecați deasupra mesei, iar jurnaliștii parc-ar ofta, dar tac. ”Oamenii care fac asta nu se sperie de presă. Au ei alte lucruri care îi sperie. Pe noi ne motivează ideea că interesul public e mai presus de orice și n-avem noi dreptul să ascundem informații care îl privesc”, începe Tolontan. ”În plus, oamenii despre care scriem noi au făcut lucruri rele. Foarte rele. Lucruri care au pus în pericol sute, milioane de oameni sau au schimbat vieți. Suntem datori să spunem adevărul fără să ne temem de consecințe. Suntem datori să alegem binele public”.

Se lasă din nou tăcerea, apoi Mirela Neag continuă: ”Culmea este că ne-am temut că Dan Condrea s-ar putea sinucide. Am avut un feeling, am avut și informații că vorbește despre asta. Unul dintre primele gânduri care ne-au trecut prin minte când am auzit a fost: Dumnezeule, de ce nu l-au supravegheat? De ce nu l-au păzit? A fost ceva foarte greu de înţeles pentru noi în primele momente”.

Se scurg secunde bune în care aproape le poţi auzi amintirile. Toţi rememorează momentul când au aflat. Aş mai întreba, dar simt că nu mai e locul. Când consecinţele anchetei tale sunt atât de tragice, este greu să mai dai explicaţii. Ţi-ajung justificările pe care ţi le spui singur, clipă de clipă, ca să poţi trece peste momentul de cumpănă şi să vezi mai departe binele public de care vorbeşte Tolontan.

”Cel mai mult au încercat să intimideze femeia din echipă”

Nu-i simplu să fii jurnalist de investigații. Asta e clar. Dar nici atât de periculos pe cât ne-ar putea părea nouă, celor care ne uităm la filmele americane în care jurnaliștii sunt un soi de super-eroi care se împușcă, se urmăresc și sar peste clădiri mai ceva ca James Bond în acțiunile sale ultra-secrete.

Au existat însă consecințe ale demersurilor lor jurnalistice? ”Sigur că da”, răspund în cor. ”Au încercat să ne denigreze, au căutat să ne intimideze folosind autoritățile statului. Ne-a verificat ANAF-ul, au implicat serviciile secrete, justiția. Nimic foarte periculos însă. Mai mult, cu cât încearcă ei să muşamalizeze mai tare, cu atât vrei să scrii mai mult. Te motivează adversitatea lor”.

Răzvan Luțac, cel mai tânăr membru și marea speranță a echipei , chiar râde când își amintește cum l-au schimbat investigațiile Gazetei: ”Era să devin paranoic. În prima zi după publicarea cazului Hexipharma am ieșit din casă și mi s-a părut că e o mașină dubioasă în fața curții. O mașină din care parcă mă urmărea cineva. Mi-a explicat mama seara că era o maşină de la firma de lângă casa noastră și brusc mi-au trecut tendințele paranoide”.

Optimismul tânărului îi binedispune pe toţi, chiar dacă ei îşi amintesc şi lucrurile mai dure ale anilor care au trecut peste articolele lor. „Au fost mai degrabă timorări psihice şi fizice la adresa femeii din echipă. Ei cred că e veriga slabă şi încearcă să o intimideze”, spune Tolontan fără să privească spre Mirela Neag. Mă uit eu la ea şi o văd de trei ori mai puternică decât orice bărbat. Ridică din umeri. În mintea ei, nici nu merită să comenteze subiectul. Feminismul, egalitarismul, toate astea nu sunt o atitudine pentru Mirela. Asta e ea.  „Tot e bine că în ultimii 10 ani n-a mai încercat nimeni să ne cumpere tăcerea. Nu mai e contextul de aşa natură. Scara e prea mare”.

Jurnaliştii, singura şansă a democraţiei

Într-un context în care tot mai mulţi oameni se plâng de calitatea scăzută a presei din România, jurnaliştii de top de la Gazeta Sporturilor văd luminiţa de la capătul anchetelor. Se simt susţinuţi de public. Înţeleşi. Simt că produc o schimbare reală în lumea confuză în care ne mişcăm cu toţii căutând soluţii. „Când foarte mulţi oameni ajung la capătul puterii, apelează la presă. Nu mai au încredere în sistem, dar încă au în jurnalişti. Presa e singura şansă a democraţiei”, spune Tolontan. Omul fără de care toate aceste anchete n-ar fi existat. O spun ceilalţi din echipă, abia când el se ridică şi pleacă. Pleacă şi ei, rând pe rând, la birourile lor. Îi aşteaptă calculatoarele pline cu mailuri de la oameni. Sesizări, reclamaţii, subiecte care aşteaptă să fie investigate, descoperite, scrise. Pentru că ei, cei patru, şi alţi câţiva (din ce în ce mai mulţi) ca ei, sunt singura şansă a democraţiei noastre.

Print Friendly, PDF & Email

Tags: , , , , , ,

Send this to friend