Comentatorii şi cercetătorii în domeniu au denumit anul 2013 „anul paywall” în industria de ştiri. Mulţi se întreabă dacă asta va rezolva criza profundă manifestată mai ales în ceea ce priveşte scăderea veniturilor provenite din publicitate. Victor Pickard şi Alex Williams (Annenberg School of Communication) se întreabă, într-un studiu publicat în Digital Journalism, dacă paywall-urile sunt o salvare sau o nebunie.

Autorii analizează o dezbatere curentă referitoare la paywall şi examinează dovezile empirice ale modelului. Au fost selectate trei agenţii de ştiri proeminente din SUA – Arkansas Democrat-Gazette, Dallas Morning News, şi New York Times şi a fost analizat contextul şi viabilitatea paywall-urilor lor.

Arkansas Democrat-Gazette a fost primul ziar ce a lansat un paywall în 2001. Motivaţia nu era aceea de a genera profit din conţinutul digital. În schimb, ziarul îşi dorea să îşi păstreze abonaţii versiunii tipărite care altfel ar fi încetat să cumpere versiunea tipărită şi ar fi preferat să citească aceleaşi ştiri gratuit online. Acest pas pare a avea succes. Între 2000 şi 2010 Arkansas Democrat-Gazette şi-a crescut circulaţia cu 3,2 procente, în timp ce pentru majoritatea ziarelor scădeau cifrele de afaceri. Cu toate acestea, chiar dacă avea succes în domeniul ştirilor online contra-cost, ziarul a trebuit să crească preţul versiunii tipărite în 2012 pentru a compensa scăderea veniturilor din publicitate.

În ianuarie 2011, Dallas Morning News a introdus un paywall lejer atunci când a început să ceară bani pentru o parte din conţinutul online. Deşi aproximativ 50.000 de oameni au cumpărat abonamentul digital, numărul total de cititori a scăzut de la 39 milioane la 30 milioane. Având la dispoziţie date limitate referitoare la veniturile anuale ale ziarului, autorii au concluzionat că sistemul paywall nu a reuşit să acopere pierderile anterioare, nici să crească veniturile generice. Până în toamna lui 2013, ziarul a decis să renunţe la paywall şi să creeze două versiuni ale aceluiaşi produs – una gratuită şi una premium, cu mai puţine reclame incluse.

New York Times a primit multă atenţie atunci când a introdus un paywall în 2011. Acesta le oferea celor care nu sunt abonaţi acces gratuit iniţial la 20, apoi la 10 articole pe lună. Autorii consideră că acesta a fost un succes neaşteptat: ziarul a reuşit să atragă 600.000 de abonaţi digitali. Cu toate acestea, există o discrepanţă semnificativă între venitul produs de abonaţii NYTimes pentru versiunea tipărită şi abonaţii versiunii online. Un cititor al versiunii tipărite aduce în medie $1100 pe an, pe când cititorii online aduc venituri de doar $175. Deşi cele mai recente cifre sugerează un optimism precaut, NYTimes este văzut în continuare drept un caz special, dat fiind statutul său de brand global.

Studiul subliniază şi trei domenii de îngrijorare în ceea ce priveşte implementarea paywall-urilor. Întâi ar fi problemele de ordin legal ce se încadrează în două categorii principale. Pe de o parte, avem considerentele cu privire la copy-right. Un domeniu cunoscut în industria filmului şi în cea muzicală, managementul drepturilor digitale este relativ nou în organizaţiile de ştiri. Susţinătorii legii drepturilor de autor în presă o văd drept un element necesar în prevenţia distribuţiei online a conţinutului fără consimţământul autorului, de exemplu de către cei ce difuzează ştirile. Până acum, nu a fost adoptată nicio lege în acest sens, întrucât faptele, evenimentele, nu pot fi supuse dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, există temeri anti-trust, ce au în vedere posibile coliziuni dintre competitorii din interiorul industriei. Debaterile iniţiale referitoare la paywall, din 2009, se concentrau pe posibilitatea de a stabili preţuri şi standarde uniforme în întreaga industrie. Mulţi experţi erau de părere că acesta era singurul model viabil de paywall. Oponenţii susţineau că relaxarea regulamentelor anti-trust pentru presă ar putea avea drept rezultat practici anti-competitive.

Un al doilea domeniu ce ridică semen de întrebare îl reprezintă problemele economice şi pragmatice. Întrebarea iniţială era dacă paywall-urile ar putea compensa pierderile din veniturile publicitare. În ciuda proiecţiilor timpurii sceptice, multe situri de ştiri au început să adopte diferite modele paywall-lite, precum Micropayments. Instrumentele de tip Paypall ar permite cumpărarea sub impuls a articolelor individuale în schimbul unei taxe modice.

Principala provocare economică o reprezintă refuzul la scară largă al utilizatorilor de a plăti pentru conţinutul online. Obişnuiţi cu ştirile gratuite, cititorii online se mulţumesc cu produse de calitate mai slabă, dacă acestea sunt disponibile gratuit.

În pofida acestor obstacole şi a faptului că paywall-urile încă trebuie să-şi demonstreze fezabilitatea economică, ziarele continuă să le adopte.

În sfârşit, când vorbim despre grijile ce ţin de democraţie referitoare la modelul paywall, autorii subliniază că este violat principiul deschiderii internetului. În plus, se creează o discrepanţă între oamenii care pot şi cei care nu pot plăti pentru conţinutul ştirilor. În general, paywall-urile “imprimă o valoare comercială procesului de culegere a ştirilor.”

Studiul se încheie cu argumentul că paywall-urile nu vor putea fi o „reparaţie tehnică”, nici pentru a pune la dispoziţie un model viabil de afaceri, nici pentru a salva industria ştirilor de la stagnare. Diferite tipuri de paywall-uri implementate de diferite tipuri de ziare s-ar putea bucura de diferite grade de succes. Este însă nevoie de un sistem de susţinere pentru jurnalismul de calitate care să nu fie bazat în întregime pe economia de piaţă. În locul presei pur comerciale ce caută profitul, studiul oferă o redirecţionare către public a sistemului media orientat spre servicii, susţinut de legi fiscale care să încurajeze alternativele low-profit şi non-profit.

sursa foto: http://en.ejo.ch/8869/business_models/paywalls-u-s-style-worth-hassle