În ultimele două luni doi miniştri ai Guvernului Ponta au fost demişi nu ca urmare a lipsei lor de performanţă, ci în urma unor declaraţii publice:
- Daniel Barbu ex-ministrul Culturii: „dacă s-ar da mai puţini bani pentru îngrijirea persoanelor bolnave de HIV/SIDA, s-ar putea organiza mai multe festivaluri Shakespeare”.
- Radu Stroe ex-ministru de interne: „Regret că tragedia (accident aviatic – n.r.) s-a întâmplat în mandatul meu”.
Declaraţiile, catalogate iniţial de Ponta sau Antonescu ca fiind fie declaraţii neinspirate, fie comunicare deficitară, au produs ample materiale şi luări de poziţie în mass media, care au condus în final la demisia „de onoare” a celor doi miniştri, media revendicând paternitatea acestor victorii în remanierea guvernamentală.
Aceste victorii asumate de presa ridică întrebarea dacă în aceste situaţii putem vorbi de realizarea unui serviciu public sau dacă şi în aceste cazuri accentul se pune pe obţinerea de putere politică de către instituţiile media.
Dorinţa mass media de „a pune” sau de „a da jos” preşedinţi, miniştri sau parlamentari a fost explicată de Stelian Tănase prin perspectiva unui „sindrom Watergate”, cu toate că, de cele mai multe ori, nu vorbim de anchete jurnalistice, ci de reglări de conturi trans sau intrapartinice, cu folosirea presei ca „armă”.
Este sau nu este presa a patra putere în stat? Ce semnifică această construcție în Romania? Luminița Roșca defineşte presa, a patra putere [în stat], ca reprezentând „garanţia funcţionării corecte a puterilor constituţionale pe care le supraveghează ca un câine de pază. Sintagma metaforică trebuie înţeleasă ca putere pe care o are presa de a urmări modul în care este respectată constituţionalitatea statului de drept… Mass-media nu are putere de comandă, asemenea instituţiilor statului, dar impactul asupra societăţii este covârşitor: ele informează, dezvoltând spiritul civic, creează curente de opinie, lansează mode şi propulsează personalităţi”.
Andrei Pleşu ne pune în faţa unui paradox pe care presa îl instaurează, presa deţinând acum o supra-funcţie, funcţia autoritaristă: „Presa îşi asumă prompt prerogative supreme, neglijându-le pe cele care îi aparţin «de facto». E un fel de Parlament, un fel de guvern, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie mai bine decât o ştim noi înşine. Decide în numele nostru ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine dispreţul nostru.”
Aceste evenimente demonstrează încă o data că mass-media este un actor tot mai proactiv pe scena politică, implicându-se în dezbateri şi în conflictele pentru distribuţia puterii. Astfel, ea s-a transformat din simplu canal intermediar, în parte a sistemului de putere. Autoritatea mediatică este acceptată şi de clasa politică, aceasta încercând să cultive o relaţie de colaborare cu mass-media, supunându-se în mare măsură regulilor mass-media.
Telespectatorilor şi politicienilor li s-a inoculat ideea că numai opiniile transmise de mass-media reprezintă veritabilul interlocutor al guvernării: primilor li s-a sugerat că nu mai trebuie să-şi formeze o opinie, ultimilor că nu au de ales. Trinomul „presă-societate-politică”, obligatoriu într-o societate normală, s-a transformat în formula şchioapă „presă-politică”, din care societatea, ca sursă legitimă a opiniei publice, a fost eliminată.
Acceptarea acestei realităţi, a mediacraţiei, de către guvernul Ponta se reflectă şi în faptul că premierul este o prezenţă aproape zilnică la televiziuni, ceea ce a atras şi întrebarea retorică a unui ziarist: „Guvernăm şi noi ceva?”.
Revenind la întrebarea din titlu, „unde se află sediul Guvernului”, se pare că media din România reinterpretează într-o manieră proprie opinia lui Thomas Jefferson – „dacă aş avea putinţa de a hotărî ce e mai bine, guvern fără ziare sau ziare fără guvern, n-aş sta nicio clipă pe gânduri: aş alege a doua variantă”.
sursa foto: http://papornita.wordpress.com/2013/09/10/cainele-de-paza-al-cui/
