Chiar dacă această piață românească este în plină expansiune, iar atât companiile comerciale românești, cât și instituțiile media apelează la acest mod de reclamă, există diferențe uriașe față de piața online din Occident, precum cea din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania sau Franța.

Ca o comparație, piața online din România a fost în 2012 de aproximativ 1400 de ori mai mică față de cea din Statele Unite, de aproximativ 300 de ori mai mică față de cea din Marea Britanie și Japonia, de aproximativ 220 de ori mai mică față de cea din Germania.

În topul mondial al publicității online, Statele Unite ocupă detașat clasamentul cu un venit de 30,3 miliarde de euro în 2012, fiind urmată de Japonia  (6,2 miliarde de euro), Marea Britanie (6 miliarde de euro), Germania (5 miliarde de euro), China (4,8 miliarde de euro), Franța  (2,4 miliarde de euro), Canada (1,9 miliarde de euro) și Italia (1,4 miliarde de euro). În total, potrivit unui studiu pentru anul 2012, realizat de eMarketer, citat de site-ul paginademedia.ro, piața mondială de publicitate online a fost estimată la 78,5 miliarde de dolari (61 de miliarde de euro). Anul 2012 a fost dominat pe piața mondială de publicitate online de sectoarele telecomunicații, financiar și auto, iar cele mai populare formate digitale au fost cele embed, interuptive și de conținut sponsorizat.

Datele publicate în urma realizării studiului ROADS, în data de 14 mai 2013, au fost colectate de la 22 de companii românești, care reprezintă aproximativ 1.420 dintre site-urile existente în România.

De la blocurile construite pe vremea comunismului, până la cele proaspăt ridicate la periferia orașului, se poate cu ușurință observa un lucru: privind de sus în jos o clădire, de la ultimul etaj până la parter, te poți considera numaidecât  martor al unui haos. Vezi balcoane închise lângă balcoane deschise; rufe afișate; izolație portocalie la un apartament, cu izolație bej la altul; termopane cu rame maro sau albe (după placul fiecăruia, desigur, ce contează exteriorul clădirii?); jumătate de bloc pictat în galben (galben cât mai aprins, să fie frumos), același galben cu care sunt vopsite și băncile, felinarele, bordurile și gardurile în Constanța (pesemne încercând a înveseli peisajul), pe când cealaltă jumătate este de multe ori lăsată în voia sorții; apartamente de la parter extinse și foarte eficient transformate în chioșcuri, camere în plus sau grădini personale – și așa mai departe. Nu e nevoie decât să mă ridic de la birou și să privesc pe fereastră pentru a vă putea descrie tot acest colaj, toate aceste construcții cârpite în fel și fel de chipuri, după mintea fiecărui locatar, fără ordine, lipsite de armonie, de bun gust în cele mai multe cazuri, fără reguli…

O întrebare mi-a rămas: există până la urmă…reguli? Suntem cu adevărat îndreptățiți să modificăm cum vrem aspectul orașului? Ne plângem că afară nu e așa și ne mirăm că la noi este babilonie?

Sigur că este, dacă aici nu se respectă nicio arhitectură și nu se dă nici un fel de amendă, dacă legi în această privință se pare ori nu există, ori pur și simplu se încalcă! Dacă autoritățile nu au dat importanță acestui lucru și, mai grav, dacă nici pe viitor nu vor da, este limpede că acest loc unde trăim se va transforma treptat într-un și mai mare circ arhitectural, într-o împletitură de stiluri complet fără noimă, nepotrivită și inestetică, într-un loc sufocat de mult prea multă construcție și mult prea puține spații largi, cu vegetație. Până și îndrăgita plajă, asfixiată din ce în ce mai mult de deșeuri, este an de an tranșată, mereu ridicându-se o nouă clădire masivă, înaltă, care umbrește nisipul cu aspectul ei atât de artificial… Plimbându-te pe faleză vezi din ce în ce mai puțin marea, privirea-ți fiind blocată de un nou hotel, un nou magazin, un nou parazit. Și ce poate să fie mai reprezentativ fenomenului prezentat până acum decât Cazinoul din Constanța – exemplul suprem al nepăsării, al lipsei de interes. Așa cum această clădire istorică, printr-o investiție și o atenție serioasă acordată restaurării și întreținerii, putea să nu ajungă în starea deplorabilă în care a ajuns, putea să rămână la valoarea pe care o avea și o merita, așa și orașul întreg, cu un atât de mare potențial (turistic in primul rând) putea, până acum, să fie înfloritor.

Totuși, prefer să fiu optimistă, să visez în continuare la un oraș ideal, să cred cu tărie în puterea locuitorilor de a face o schimbare și de a lăsa deoparte indiferența. Nu trebuie să fim politicieni pentru a avea putere, nu trebuie să deținem o funcție înaltă pentru a decide ceva pentru comunitate, căci adevărata putere chiar o au locuitorii, în ciuda a ceea ce unii afirmă. Lipsește însă acel gram de inițiativă, de curaj și de perseverență. Poate că, cine știe, când o să fiu mare, o să mă fac arhitect – și când o să fiu arhitect, o să mă înarmez cu alți zece ca mine și o să luptăm împotriva rufelor de la geam și a cârpelii blocurilor! O să luptăm cu soluții, inovații, idei, comunicare, determinare și numai cu aceste arme vom birui, nu cu proteste cu pancarte și isterie! Eu cred că soluții eficiente se găsesc oricând, iar modul în care le faci să devină realitate contează cu adevărat.

Conform cercetătorilor, 73,9 la sută dintre participanții intervievați “foarte probabil” vor citi un ziar on-line gratuit de pe o tabletă, în timp ce doar 20,6 la sută dintre cei intervievați s-au declarat dispuși să cheltuiască 1$ pentru a avea acces la versiunea digitală a ziarului. Aproape 70 la sută din studenți au indicat că le-ar folosi o aplicație gratuită pentru a citi o versiune comprimată a unui ziar, în timp ce doar 22 la sută și-au exprimat dorința de a plăti 5$  pentru a descărca aplicația de pe iTunes, Google Play, sau alte locații online.

Pe o notă pozitivă, cercetătorii au spus că “reviste s-au descurcat mai bine.” Consumatorii au fost mai dispuși să-și deschidă portofelul digital atunci când plăteau pentru a citi articole din reviste, de exemplu, 20 la sută din elevii participanți au declarat că ar cheltui 3 dolari pentru a descărca o aplicație și 27 la sută au spus ca ar cheltui 15 dolari pentru un abonament digital. Plățile pentru imprimarea / obținerea unor opțiuni digitale gratuite au avut o importanță mai mică în rândul studenților, doar câțiva participanți (29,1 la sută), alegând această opțiune pentru un ziar și o părere mai mulți pentru tablete (37,5 la sută).

Cercetarea arată că cel puțin câțiva tineri sunt, în principiu, dispuși să plătească pentru știri pe tabletele lor. Dar rămâne totuși o problemă nerezolvată: taxarea cititorii on-line va deveni un model de afaceri sustenabil și eficient pentru industria mass-media în viitor? Studenții sunt sensibili la preț. Conform cercetătorilor, “era semnificativ mai puțin probabil ca studenții să spună că ar plăti 30 dolari pentru un abonament decât era să spună că ar plăti 15 dolari pentru un abonament.” Chiar și fără dovezi empirice, cercetătorii sugerează că datorită atitudinii generale a studenților referitoare la bani, “există un motiv pentru a crede că publicațiile care doresc să vizeze consumatorii tineri ar trebui să-și asume această sensibilitate a costurilor”.

Studenții care au luat parte la studiu au fost, de asemenea, întrebați cât de inovatori sunt din punct de vedere tehnologic. În acest caz, cercetătorii au măsurat cerându-le informații cu privire la dorința lor de a cumpăra un iPad Apple sau iPad 2 și apoi cerându-le să furnizeze viitoare potențiale utilizări ale produsului. Inovarea a fost definită în termenii lui Carolyn A. Lin ca fiind “un atribut de personalitate găsit în oameni care sunt mult mai dispuși să își asume riscuri în adoptarea produselor / inovațiilor noi mai devreme decât alte persoane.”

Studiul a examinat dacă studenții cu o rată mai mare de “inovație” sunt mult mai dispuși să cumpere un iPad, dar a decis că această legătură între inovație și cumpărarea unui iPad nu a fost atât de puternică. Deținerea unui iPad nu mai este un indiciu că cineva este un adoptator timpuriu al tehnologiilor inovatoare. Pe măsură ce devin mai frecvente, ele nu vor mai fi un semn de inovare. După cum s-a menționat mai sus, există, de asemenea, o corelație directă între dorința de a cumpăra un iPad și dorința de a se abona la un serviciu de știri digitale. Doar un procent mic dintre studenți vor cheltui și bani pentru a citi un ziar sau o revistă.

Studenții sunt “nativi digitali, care s-au obișnuit cu știrile și alte informații ca fiind gratuite on-line. Să plătească direct pentru știri nu ar fi ceva ce au făcut în trecut și nu ar reprezenta un act pe care l-ar considera ca fiind inovator. Cercetarea arată că unii elevi sunt în general dispuși să plătească pentru știri pe tablete lor, dar majoritatea nu vor. Pe măsură ce companiile mass-media din întreaga lume iau în considerare dacă și cum să introducă paywalls (taxe de lectură) și să taxeze conținutul lor, rezultatele acestui studiu ridică întrebarea dacă taxarea cititorilor pentru a accesa știrile on-line poate deveni vreodată un model de afaceri sustenabil și eficient pentru industria mass-media.

Collins, Steve, Michael, Rabby și Tim Brown. (2013). “Puțini studenți dispuși să plătească pentru conținutul știrilor pe tabletă”. Newspaper Research Journal. Vol. 34, No. 1

Articolul a fost tradus de pe EJO, versiunea în limba engleză, cu titlul original “Paid News on Tablets?  Not For Students“

Marlis Prinzing de la Universitatea Macromedia pentru Media și Comunicare, Köln, Germania și Roger Blum de la Universitatea din Berna, Elveția au chestionat o serie de avocați ai poporului, membri ai consiliilor de presă și consiliilor de radiodifuziune, precum și membri ai instituțiilor de auto-monitorizare voluntare din cele trei țări prin intermediul unui chestionar on-line.

Ei le-au pus o serie de întrebări care au tratat teme privind responsabilitatea, accesibilitatea și deschiderea, subiecte care au fost, de asemenea, tratate în raportul UE “Mass-media liberă și pluralistă pentru susținerea democrației europene”, care încearcă să stabilească recomandări pentru reglementarea mass-media în Europa.

Persoanele intervievate au trebuit să aleagă răspunsul lor pe o scală de la unu la șase pornind de la “Nu sunt deloc de acord” până la “Sunt întru totul de acord”. Chestionarul a fost trimis la 423 de reprezentanți ai autorităților de reglementare mass-media; până în ​​prezent au fost completate 102 – 50 din Germania, 37 din Elveția și 15 din Austria.

Studiul a constatat că cele mai multe autoritățile de reglementare mass-media din cele trei țări nu țin ședințe deschise pentru public și nu cred că au nevoie de astfel de ședințe. Oficiul Federal Elvețian de Comunicare, organismul care reglementează radiodifuzorii elvețieni, oferă licențe și colectează taxele de licență, nu este independent de guvern.

Consiliile mass-media din Germania și Austria, precum și Autoritatea Independentă de Reclamații pentru radio și televiziune din Elveția nu pot lua măsuri împotriva mass-media în mod independent prin autosesizare – ei trebuie să aștepte o plângere oficială. Blum și Prinzing au afirmat că mulți oameni din Germania și Austria, nu știu cum să se plângă de serviciile mass-media broadcasting din țările lor.

Aproape trei sferturi din persoanele austriece intervievate s-au opus ideii conform căreia întâlnirile lor ar trebui să fie publice. Autoritățile de reglementare elvețiene sunt un pic mai deschise la ideea de întâlniri publice, dar, cu toate acestea, mai mult de jumătate dintre respondenții elvețieni nu doresc întâlniri publice ale consiliilor de presă. Respondenții germani sunt contradictorii, 38 la sută sunt în favoarea unor reuniuni publice, 38 la sută sunt împotrivă – 24 la sută se abțin de la a răspunde. Trei sferturi din membrii consiliilor mass-media din toate cele trei țări, se opun ideii de întâlnire în public fie puternic/ferm sau foarte puternic/ferm.

Cu toate acestea, în jur de 65 la sută din persoanele intervievate din cele trei țări sunt de acord că consiliile de presă ar trebui să aducă la cunoștință toate deciziile lor într-o manieră publică. Aproximativ 85 la sută din respondenți, de asemenea, cred că consiliile de presă ar trebui să poată lua măsuri împotriva abaterilor etice ale mass-media, fără a fi nevoie să aștepte plângeri de la cetățeni.

Aproximativ jumătate din persoanele germane și elvețiene intervievate și 60 la sută dintre respondenți cred că autoritățile de reglementare ale radiodifuziunii din Austria ar trebui să se întâlnească în public. Dar, studiul constată ca mult mai puțini membrii ai Consiliului Audiovizualului susțin de fapt această idee: mai puțin de jumătate cred că ar trebui să se întâlnească în public.

A existat un consens între toți respondenții, respectiv că organismele de reglementare și cele care se ocupă cu reclamațiile trebuie să fie administrativ independent de guvern. Aproximativ 85 la sută din totalul respondențiilor din toate cele trei țări au declarat că această independență este importantă. Trei sferturi, de asemenea, consideră că toate organismele de reglementare ar trebui să găsească o modalitate prin care publicul să le poată aborda cu plângeri împotriva mass-media, și că acestea ar trebui să publice toate deciziile lor în mod deschis.

Prinzing, Marlis, Blum, Roger: “Medienregulierung zwischen normativen Anforderungen und faktischen Defiziten” (“Regulamentul mass-media între cerințele normative și deficitele reale”), prezentare la conferința anuală a DGPuK-Fachgruppe Kommunikations-und Medienethik (secțiunea de comunicare și etică mass-media a Asociației de Comunicare Germană) și Netzwerk Medienethik (Rețeaua de etică mass-media), Munchen, februarie 2013.

Articol tradus din originalul german “Medienregulierung: Ideal und Wirklichkeit“.

Se poate afirma că banii au devenit lanţuri, iar societatea de consum închisoarea. Termenul de „societate de consum” desemnează societatea contemporană din ţările capitaliste dezvoltate, în care există o aparentă abundenţă de mărfuri, produse peste cererea consumatorului, de către marile monopoluri şi impuse în mod artificial printr-o reclamă comercială exagerată şi de-a dreptul agresivă. Consumismul exacerbat, căruia îi suntem martori şi participanţi, este încurajat de publicitatea excesivă şi de scurta durată de viaţă a produselor cumpărate. De aceea, cozile din faţa magazinelor ce lansează un nou dispozitiv ingenios, dar cu o utilitate adeseori prea puţin însemnată, par interminabile, iar tinerii îşi aruncă binevoitori banii greu munciţi pe fereastră.

Suntem încurajaţi din ce în ce mai mult către acumularea de bunuri materiale în detrimentul acumulării de bunuri spirituale. În primă fază, timpul pentru vizionarea unei piese de teatru sau audierea unui concert simfonic nu mai este disponibil, el fiind deturnat către orele de muncă ce devin din ce în ce mai lungi şi care ajung să ne infecteze şi timpul liber. Pasul următor este pervertirea gustului pentru adevărata cultură, „diluându-ne minţile”, după cum afirma George Pruteanu, cu alte forme de divertisment ce aparţin semidoctismului. Sprijinirea colecţiei de cunoştinţe pe seama orelor petrecute în faţa televizorului denotă faptul că deculturalizarea este un fenomen activ, iar banul este declanşatorul acesteia.

Totuşi, există modalităţi de a ne sustrage vortexului creat de bani, iar o familie din Germania demonstrează acest lucru. De mai mult de doi ani, Raphael Fellmer, soţia sa şi fiica lor în vârstă de 19 luni trăiesc fără bani, folosind alte căi pentru a obţine ceea ce le este necesar. Locuiesc în clădirea unui centru non-profit din Berlin, realizând mici reparaţii în cadrul acesteia, îşi procură hrana din marfa nevândută a magazinelor alimentare, iar hainele lor provin numai din donaţii. Ei se declară fericiţi, dar afirmă că simt lipsa aprecierii celorlalţi, conform The Huffington Post. Ironia vine din faptul că viaţa celor care se agaţă de bani pentru a trăi nu este cu mult mai diferită decăt aceea a cuplului german. „Şi eu trăiesc fără bani. În fiecare lună îmi primesc salariul din care plătesc chiria, rata la maşină şi celelalte taxe şi rămân fără bani” persifla un comentator al aceleiaşi ştiri publicată pe un website.

Prin urmare, în timp ce banii îşi răspândesc influenţa asupra tuturor domeniilor de activitate existente, noi ne pierdem din ce în ce mai mult controlul asupra propriilor vieţi şi intrăm într-o stare latentă, pierzându-ne capacitatea de a abstractiza şi de a analiza critic. Cu toate acestea, banii rămân temeiul lumii moderne, iar subita lor dispariţie ar declanşa o criză mai puternică şi de mai mare anvergură decât oricare dintre crizele financiare care s-au petrecut în lume până acum. Non-cultura promovată mai ales de mass-media, în scopul unei monetizări expandate, afectează în mod patologic marea majoritate a populaţiei, atât prin advertising, cât prin încurajarea reciprocă şi spiritul mimetic al indivizilor care îşi pierd individualitatea aproape deliberat. Un critic neobosit al industriei mediatice de divertisment din România, în special referitor la programele de calitate scăzută a fost filosoful, omul de cultură şi mare iubitor al limbii române George Pruteanu,  care spunea că „textul rămâne fundamental pentru formarea minţii. În acest sens deplâng tendinţa actuală a ghidării tineretului pe o pistă frivolă. Nu fac pe moralistul, dar nu era o glumă puerilă calamburul Televizor – Tembelizor”.

Pentru că societatea din ziua de azi pune mult accent pe aspectul fizic, o să încep cu Ana Aslan (1897-1988). În tinereţe, visa să fie pilot, dar apoi, contrar voinţei mamei sale, a decis să devină medic şi bine a făcut. A început să experimenteze pe animale, ulterior şi pe oameni, efectele procainei. În 1952, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, a creat crema Gerovital H3, produs omologat în 1957, studiile clinice demonstrând că procesul de îmbătrânire este încetinit cu aproximativ 40%. Personalităţi precum Iosip Broz Tito, Charles de Gaulle, Salvador Dali sau Pablo Picasso au recurs la tratamente cu această substanţă.

Următorul pe listă este un bărbat, mai precis inventatorul stiloului, Petrache Poenaru (1799-1875). A fost pandur şi secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu, la ale cărui insistenţe a pleacat să studieze la Viena şi Paris, unde brevetează Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală (1827). În 1831, este primul român care călătoreşte cu trenul. Participă şi la Revoluţia de la 1848, fiind membru al Comisiei pentru liberarea robilor. În 1870, a fost ales membru al Academiei Române.

Acum, că a venit rândul doamnelor, să vorbim despre o reprezentantă a sexului slab cu pasiuni mai masculine, şi anume despre prima femeie pilot şi prima femeie paraşutist din România: Smaranda Brăescu (1897-1948). În 1931, câştigă titlul european la paraşutism, sărind de la 6000 de metri înălţime şi devansând recordul american de doar 5384 metri. În 1932, stabileşte primul record de traversare a Mării Mediterane, iar, în acelaşi an, sare cu o paraşută de fabricaţie românească de la înălţimea de 7400 de metri, record care avea să fie depăşit după douăzeci de ani. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a făcut parte din celebra unitate de aviaţie sanitară Escadrila Albă.

George Emil Palade (1912-2008) a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1940. După Al Doilea Război Mondial, s-a căsătorit cu fiica industriaşului Nicolae Malaxa şi a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat la universitatea new-yorkeză Rockefeller. A fost interesat de mecanismul celular al producţiei de proteine şi a descoperit ribozomii, cunoscuţi şi drept granulele lui Palade. În 1974, a câştigat Premiul Nobel pentru Fiziologie. I-au fost acordate şi alte distincţii, cum ar fi Medalia Naţională pentru Ştiinţă (1986, acordată de preşedintele american Ronald Reagan) şi Ordinul naţional „Steaua României” (2007).

Pe lângă aceşti oameni mai puţin cunoscuţi care au lăsat în urmă lucruri frumoase şi care ne dau motive să ne mândrim că suntem români, mai sunt şi mulţi alţii, cum ar fi neurochirurgul Gheorghe Marinescu sau Nicolae Paulescu (adevăratul inventator al insulinei artificiale). Nume pe care, din păcate, le ştiu din ce în ce mai puţini oameni, fiindcă marea masă a românilor este indiferentă şi i-ar uita, chiar dacă ar afla de ei. Ceea ce este şi mai tragic e că, într-o zi, românii ar putea uita cine sunt, iar o istorie multimilenară cu care alţii s-ar mândri şi atâţia oameni de geniu cu care alte popoare se roagă să fie înzestrate se vor duce pe apa sâmbetei sau vor fi adoptate de către alţii.

Cercetarea și-a propus să identifice modul în care partidele parlamentare din România reuşesc să-şi mobilizeze electoratul prin intermediul comunicării mediate de reţelele de socializare, bloguri sau videoclipuri pe Youtube și să identifice eventualele similitudini sau diferenţe dintre procentele susţinătorilor formaţiunilor politice în Social Media, procentele electorale de accedere în Parlamentul României, obţinute la alegerile parlamentare din anul 2008 şi configuraţia politică a Parlamentului României la final de sesiune parlamentară.

Studiul a relevat faptul că cele două partide care formează actuala alianță de guvernare în România, Partidul Social Democrat și Partidul Național Liberal utilizează 83,33% dintre componentele Social Media analizate, anume: Facebook, Twitter, Bloguri, Youtube, FlickR și altele (forumuri, LinkedIn etc.)

Mai mult decât atât, din cele 171 de pagini din domeniul „Politică” a site-ului de analiză Social Media, facebrands.ro, 102 aparţin oamenilor politici, susţinătorilor sau partidelor parlamentare (sesiunea parlamentară 2008 – 2012), adică aproximativ 60%. Restul de 69 de pagini Facebook susţin o cauză politică sau aparţin oamenilor politici sau partidelor neparlamentare. Raportându-ne la grupurile Facebook de susţinere a celor şase formaţiuni politice supuse studiului (PSD, PNL, PDL, PC, UDMR, UNPR), constatăm că numărul total este de 108 grupuri de discuţii, care însumează 85.269 membri. Diferenţa între grupuri de discuţii şi paginile oficiale de Facebook este că în cazul grupurilor/comunităţilor iniţiativa dezbaterii este luată de susţinătorii partidelor, şi nu le este impusă o temă de discuţie, aşa cum se întamplă în cazul paginilor oficiale de Facebook unde, de cele mai multe ori, comunicarea este una unilaterală.

Partidul Democrat Liberal, formațiunea ce a guvernat în sesiunea parlamentară trecută, are mai puţine grupuri de Facebook decât Partidul Social Democrat (partid aflat la guvernare în 2013 alături de PNL și PC), însă diferenţa este că PSD are grupuri cu mult mai mulţi membri decât PD-L (peste 50% din numărul total de membri al tuturor grupurilor de Facebook supuse studiului). Partidul Naţional Liberal are cele mai multe grupuri Facebook de susţinere, aproape 45%  din numărul total de grupuri supuse studiului, însă constatăm că sunt grupuri cu puţini membri activi. Dacă ne raportăm la fani, constatăm că, atât Partidul Social Democrat, cât şi Partidul Democrat Liberal au un număr egal de pagini Facebook de susţinere, însă numărul total de membri este cu 6 procente mai mare în cazul Democrat Liberalilor. Partidul Naţional Liberal are cele mai multe pagini de Facebook, însă numărul total al fanilor este mult mai mic, 18%, faţă de 32,5%, respectiv 38,5%, cât au celelalte două formaţiuni politice mai sus menţionate.

De remarcat este și comparația dintre configurația politică a Parlamentului, imediat după alegerile din 2008, și cea de la sfârşitul sesiunii parlamentare, octombrie 2012, moment în care majoritatea partidelor parlamentare și-au introdus în strategia de comunicare și rețelele Social Media. Astfel, constatăm că, indiferent că PD-L şi Alianţa PSD+PC au intrat în Parlament cu un număr de mandate sensibil egale, participarea pe Facebook a susţinătorilor Alianţei este cu aproximativ 10 procente mai mare decât în cazul Partidului Democrat Liberal. Chiar dacă Partidul Naţional Liberal a avut un procent de aproximativ 20% la alegerile parlamentare din 2008, observăm că participarea pe Facebook a susţinătorilor partidului este de 30%, cu peste 4 procente peste activitatea Social Media a susţinătorilor Partidului Democrat Liberal. UDMR are o participare foarte scăzută a susţinătorilor partidului în Social Media, de doar 2%.

Dincolo de aceste aspecte, trebuie să ţinem cont de faptul că, indiferent de numărul mai mic al susţinătorilor de pe Facebook raportat la numărul alegătorilor reali, utilizatorii care iniţiază cauze sau grupuri de discuţii online devin lideri de opinie foarte influenţi, nu numai în mediul online, ci şi în lumea reală. Formaţiunile politice trebuie să ţină cont de faptul că, atâta timp cât reuşesc să-i păstreze aproape pe liderii de opinie din reţelele sociale gradul de influenţă a mesajului politic va creşte direct proporţional cu numărul liderilor de opinie de pe Facebook. Acest lucru va „reînvia” vechiul model de comunicare elaborat de Paul Lazarsfeld, în 1955, intitulat „fluxul comunicării în două trepte”. Această teorie a demonstrat faptul că liderii de opinie sunt, în fapt, cei care influenţează interpretarea mesajelor mediatice. Cu alte cuvinte, mesajul transmis prin mass-media nu este interpretat în mod direct de public, ci mediat, prin comunicarea interpersonală şi contactul cu liderii de opinie. În fapt, aceasta este şi marea „revoluţie” a Social Media: interacţiunea.

Întreaga cercetare „Social Media and Political Communication: Case study – The Parlamentary Parties in Romania”, publicată în revista științifică Global Media Journal – Pakistan Edition, poate fi descarcă in extenso aici. 

Raportul subliniază importanța știrilor de televiziune atent selectate într-un moment în care rețelele Social Media au fost criticate pentru răspândirea dezinformării în ceea ce privește evenimentele internaționale majore, cum ar fi atacurile din timpul maratonului de la Boston. Chiar The Associated Press, o agenție de știri majoră care se mândrește cu verificarea informației, și-a cerut scuze după ce hackerii au pătruns în contul său oficial de Twitter și au transmis un mesaj fals spunând că au fost explozii la Casa Albă.

Studiul „Apetitul publicului pentru știri externe la TV și online”, analizează modul în care publicul și cititorii au răspuns la transmisiunile BBC privind știrile internaționale, în perioada 2010 – 2011, un an în care părea să fie aproape un exces de știri externe.

Cele mai importante știri externe ale anului au urmat trei modele. Anumite evenimente, revoluțiile din Tunisia și Egipt, răsturnarea colonelului Gaddafi în Libia au reprezentat o schimbare seismică în situația politică mondială. Altele, cum ar fi cutremurul din Haiti, tsunami-ul distructiv din Japonia și inundațiile masive din Pakistan s-au încadrat într-un model mai convențional de raportare a dezastrelor. Salvarea minerilor din Chile a oferit, prin contrast, o povestire de interes uman care a încălzit inimile având un final fericit.

Studiul respinge înțelepciunea convențională conform căreia publicul nu este interesat de știrile internaționale, și că un accent puternic pus pe știrile externe ar descuraja spectatorii. Un eveniment internațional major poate adăuga 20 la sută la audiența medie a unui program și chiar și știrile externe care sunt considerate mai puțin convingătoare rareori duc la scăderea cu mai mult de 10 sau 15 la sută din audiență.

Cei trei autori ai raportului, Richard Sambrook, profesor de jurnalism de la Universitatea din Cardiff, David Levy, director la Institutul Reuters pentru Studiul Jurnalismului și Simon Terrington, un fost asociat la Institutul Reuters pentru Studiul Jurnalismului, au evaluat modalitatea în care telespectatorii au reacționat la aceste știri externe în două buletine principale ale știrilor de seară ale BBC, în comparație cu cititorii site-urile de știri BBC. Ei au analizat, de asemenea, dacă deciziile editoriale în privința ordinii, duratei și importanței știrilor externe au afectat media audienței.

Autorii au preluat datele de la BBC Pulse Surveys, un sondaj periodic efectuat de către o agenție de cercetare independentă care întreabă telespectatorii cât de atent au urmărit știrile locale, regionale și internaționale. De asemenea, au examinat statisticile BARB care furnizează cifrele oficiale pentru audiențele de televiziunile din Marea Britanie, având la bază fiecare minut de emisie, au studiat datele de pe paginile de știri on-line, și au înregistrat modul în care cifrele s-au modificat pe parcursul evenimentelor internaționale majore prezentate la știri. Autorii, de asemenea, au examinat decizia editorială a BBC privind reflectarea evenimentelor internaționale de știri: ordinea în care au fost transmise, cât timp a durat fiecare segment.

Raportul arată că publicul on-line al știrilor internaționale este, în medie (chiar și atunci când acestea sunt combinate) mai mic decât cel al celor două buletine principale de știri televizate BBC, difuzate la orele 18.00 și 22.00 în fiecare seară.

De asemenea, raportul a arătat că BBC-ul, un radiodifuzor public finanțat de stat, a fost dispus să transmită evenimentele externe de știri înainte ca telespectatorii săi să dezvolte un apetit pentru aceste știri, și că aceste alegeri editoriale îndrăznețe nu au descurajat publicul.

„Întrebarea la care am vrut să răspundem a fost: se diminuează audiența atunci când predomină programul de știri externe”, a spus Levy. „Se observă jumătatea plină a paharului, este încurajator să vedem că știrile televizate pot transmite în continuare știri externe importante în fața publicului fără a pierde telespectatori. Dar se observă și jumătatea goală a paharului, atunci când oamenii intră on-line, ei citesc doar știrile pe care doresc să le citească”.

BBC a raportat revolta tunisiană din 2011, în detalii minuțioase, chiar dacă interesul inițial era extrem de scăzut privind această știre. Întrucât BBC a insistat cu această știre, telespectatorii au început să arate un interes pentru eveniment și au rămas interesați pe măsură ce tulburările se răspândeau în Orientul Mijlociu. Prin contrast, cititorii on-line ai BBC nu au ales să citească știri despre Tunisia, chiar și atunci când acestea au fost o parte importantă din buletinele de știri de televiziune.

Publicul on-line a devenit mult mai implicat în Primăvara arabă în momentul în care revoluția s-a răspândit în Egipt, dar chiar și atunci, a rămas în urma telespectatorilor televiziunilor de știri. Buletinele TV au oferit o transmisiune a protestelor inițiale din Egipt cu o zi înainte ca știrea să capete amploare pentru cititorii on-line. Autorii raportului nu au găsit nici o dovadă conform căreia acoperirea on-line ar conduce către vizionarea subiectului la TV. Încurajator, Sambrook, Levy și Terrington spun că cifrele „ar putea ilustra valoarea editorilor profesioniști care filtrează evenimentele și le promovează pe cele de interes public înainte ca publicul on-line să le auto-selecteze”.

De asemenea, studiul arată că, din momentul în care o audiență dezvoltă un apetit pentru o știre, o va găsi oriunde, dar, de asemenea, va decide cât de mult vrea să urmărească știrea. În mod tradițional, buletinul de știri de la ora 18.00 al BBC s-a axat pe știri interne, în timp ce buletinul de la ora 22.00 transmitea mai mult știri internaționale. Dar dacă o știre a capturat interesul telespectatorilor, aceștia ar căuta-o în fiecare buletin de știri.

În plus, în cazul în care programele de televiziune au oferit o transmisiune îndelungată pentru cele mai importante știri, publicul a avut tendința de a schimba canalul, după 15 – 20 minute, mai degrabă decât de a rămâne să urmărească întreaga perspectivă de unghiuri și analize. Deși editorii TV au decis că tsunami-ul din Japonia sau demisia lui Mubarak au meritat un program complet de transmisiune – telespectatorii au avut tendința să nu fie de acord și să decidă pentru ei înșiși atunci când au văzut suficient.

 Institutul Reuters pentru Studiul Jurnalismului este partenerul EJO în Marea Britanie.

Articolul original a fost publicat pe EJO Englez, cu titlul Viewers Still Watch Foreign News on TV, Not Online.

Designer-ul grafic de origine italiană Isacco Chiaf și jurnaliștii Jacopo Ottaviani și Andrea Fama au folosit instrumentele jurnalismului statistic pentru a relata poveștiri despre jurnaliștii care au fost hărțuiți în cadrul proiectului lor și pe site-ul lor, „Se merită într-adevăr? Poveștiri despre jurnaliști (italieni) în pericol”. Proiectul oferă o „formă” tridimensională a datelor colectate de Observatorul italian, „Ossigeno per l’informazione” (Oxigen pentru informare), un proiect lansat în 2008 de Sindicatul Jurnaliștilor italieni și Asociația Națională a Jurnaliștilor, pentru a documenta cazurile de intimidare a mass-media.

Cele trei hărți de pe site (a se vedea mai jos) arată din punct de vedere geografic cele 195 de cazuri de amenințări primite de 324 de jurnaliști italieni în 2012, indicând cititorilor unde este mai puternică hărțuirea. Trei cazuri tipice sunt prezentate pe o Cronologie de la Facebook (Facebook Timeline), fiind urmărit istoricul amenințărilor, pornind de la articolele care le-au provocat până la evoluțiile juridice, cu link-uri către documente, taxe și materiale multimedia.

Site-ul a fost lăudat de studiile de grup jurnalistice ale Fundației Ahref pentru angajamentul său în creștere în promovarea și finanțarea informării civice de înaltă calitate, care utilizează noile limbaje digitale și instrumente pentru a crea spațiu pentru participare on-line și colaborare.

Utilizarea Google Maps permite cititorilor să facă propriile lor legături între crima organizată și hărțuirea mass-media. „Am prezentat 3 din 324 cazuri, reconstruindu-le de la început, cu link-uri cronologice pentru întreaga durată/viață a articolului, publicarea lui, știrile privind amenințarea primită, acțiunile poliției, fragmente din convorbirile telefonice interceptate, coordonatele geografice folosind Google Map, ca și în cazurile de criminalitate organizată în care sunt indicate locațiile caselor șefilor”, a declarat pentru Observatorul European de Jurnalism unul dintre fondatorii site-ului, Andrea Fama.

Fama a spus că a vrut să ducă munca depusă de Ossigeno per l’informazione cu privire la hărțuirea jurnaliștilor la cunoștința unui public mai larg. „Din acest motiv am tradus site-ul și toate materialele sale în limba engleză. O fărâmă de informații de una singură nu spune prea multe, dacă nu este ancorată într-un context. Deci, este util să știți că în Mexic, de exemplu, 3.000 de jurnaliști sunt amenințați în fiecare an, la fel cum este, de asemenea, util să știți că, în Marea Britanie au fost doar 3 cazuri de amenințări în ultimii zece ani: această informație ne permite să înțelegem mai bine fenomenul din Italia”, a spus el.

Fama, care este, de asemenea, membru al personalului editorial al unui observator cu privire la posibilitățile mass-media și ale jurnalismului, www.lsdi.it, şi autor al e-book-ului „Open Data e Data Journalism: trasparenza e informazione al servizio delle società nell’era digitale”, a spus că vrea să ajungă la jurnaliștii noi.

„Ossigeno per l’Informazione are propriul său public și propria sa modalitate de a spune poveștiri: am decis că dacă ne-am dorit ca conținutul acestuia să ajungă la o gamă mai largă și, dacă este posibil, la un public mai tânăr, inclusiv la cei care abia au început sau doresc să înceapă această carieră, trebuia să schimbăm tonul, să folosim o “limbă” diferită: în acest caz, am folosit instrumente ale jurnalismului de date, precum hărțile și rețelele sociale”, a spus el.

Articol tradus din originalul italian „Jurnalismul de date: un nou mod de a vedea realitatea”

Pe de o parte, există persoane fizice, neafiliate unei instituții media, care crează conturi în rețelele de socializare cu numele unei instituții media și care postează în numele acelor instituții. În acest caz instituțiile media au fost obligate să-și oficializeze toate profilele social media anexate acelei companii de presă.

Pe de altă parte, a proliferat și activitatea hacker-ilor, care au „spart” conturile oficiale ale redacțiilor de presă și au postat în numele lor informații eronate cu privire la subiecte de interes public și cu impact emoțional pentru întreaga populație a planetei. În astfel de cazuri, dacă instituțiile de presă nu își gestionează impecabil criza, acestea  pot suferi prejudicii foarte mari de imagine, iar credibilitatea jurnaliștilor să fie compromisă.

Un exemplu în acest sens este dat de un caz recent (23 aprilie 2013) în care a fost implicată  agenția americană de presă, Associated Press. Contul de Twitter al instituției, @AP  a fost „deturnat” de hackeri anonimi, care au postat mesajul “Două explozii la Casa Albă, Obama este rănit”.

Imediat, această știre a făcut înconjurul lumii și a afectat nu numai sentimentul de siguranță al populației, dar și activitatea de pe Wall Street, unde pe piața bursieră indicele Dow Jones a scăzut cu peste 130 de puncte, adică aproximativ cu 1%. Mesajul-bombă a fost difuzat într-un moment tensionant, când multe dintre instituțiile financiare au fost deja puternic afectate după atentatul de la Maratonul din Boston. “Reacția mea inițială înainte să realizez că mesajul este unul fals, a fost asemenător cu oribilul sentiment pe care l-am avut în momentul în care lucram la Bursa de Valori din New York, iar avioanele au lovit World Trade Center. Când mi-am dat seama că este un mesaj fals, am fost indignat și rușinat că piața a fost atât de ușor de manipulat”, a afirmat pentru The Guardian  Sal Arnuk, directorul New Jersey-based Themis Trading și co-autorul cărții “Broken Markets”.

Reprezentanții de la Casa Albă nu s-au lăsat impresionați de știrea falsă care a panicat întreaga planetă, iar un reporter care se ocupă și de anexele online ale agenției de presă a prezentat opiniei publice scuzele de rigoare pentru atacul informatic asupra contului de Twitter, iar mesajul a fost șters imediat cum a fost sesizat. De asemenea, purtătorul de cuvânt al Associated Press a explicat  că “în urma incidentului, Contul de Twitter @AP a fost suspendat și că este vorba de un mesaj fals”. Acesta a conchis cu “Este tot ce ştiu până acum”, lăsând impresia că nu ar exclude, pe lângă varianta în care contul de Twitter a fost spart de hackeri, nici varianta trimiterii acelui mesaj de către un angajat al agenției de presă.