ROSTUL STUDIILOR DE ISTORIE A PRESEI ROMÂNEŞTI

February 23, 2015 • Etică și deontologie, Imagine și Relații publice, Politici mass media • by

Din când în când, nu foarte des (din păcate, sau din fericire) organismele de presă reduc din ritmul galopant al scrutării actualităţii imediate, într-o permanentă mişcare, ca să-şi evalueze traiectul, împlinirile şi neajunsurile experienţelor profesionale consumate deja. Frecvent, asemenea momente de bilanţ provizoriu se petrec la aniversări, la audituri, la sărbătorirea unui deceniu, a unui sfert sau a unei jumătăţi de veac, sau chiar a centenarului de la debutul în peisajul mediatic.

Pentru presa românească, tipărită până în 1928 când a apărut radioul şi până în 1956 când şi-a făcut intrarea ideologizată televiziunea în viaţa românilor, o istorie a aventurii publicistice înseamnă o revedere a evenimentelor, situaţiilor, personalităţilor şi provocărilor din spaţiul public, aşa cum au fost ele reflectate de presa vremii. Exerciţiul respectiv este şi una din modalităţile plăcute de îmbogăţire a culturii profesionale a viitorilor cascadori ai jurnalismului contemporan.

Foarte interesantă este parcurgerea acestui drum în succesiune cronologică sau aleatoriu pentru cercetarea mediului în care era acceptată publicarea informaţiilor (iniţial lapidare şi cu ton de proces verbal, ulterior din ce în ce mai stufoase şi chiar pitoreşti) dar mai ales a opiniilor, eseurilor, editorialelor (fundamental subiective) şi a pamfletelor.

O radiografie a presei româneşti, începând cu publicaţia periodică Courriere de Moldavie (scris iniţial cu un singur r), scoasă de tipografia de campanie a general-feldmareşalului rus Grigori Potemkin la Iaşi în 1790 şi terminând (provizoriu) cu cotidianele online actuale, aduce în atenţie însuşi pulsul vieţii publice. Asemenea procedură spune mult despre structura individuală a celor atraşi de comunicarea prin intermediul gazetelor, al emisiunilor de radio sau de televiziune. Pentru perioada de pionierat – prima jumătate a secolului al XIX-lea – până la apariţia şi răspândirea jurnalismului profesionist după Primul Război Mondial, istoria presei româneşti a fost parte importantă a însăşi culturii noastre naţionale. De aceea studiul celei dintâi este o cufundare în cunoaşterea unei componente intelectuale a elitei noastre spirituale manifestată în politică printre alţii de Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu sau I.G. Duca, în diplomaţie de Nicolae Titulescu sau Grigore Gafencu, în literatură, cum a fost cazul lui Mihai Eminescu sau al lui Mihai Sadoveanu, în ştiinţele exacte ca în cazul lui Henri Coandă, Grigore Moisil, Constantin Parhon sau al unor clerici ca Ion Agârbiceanu, Andrei Şaguna, Gala Galaction, Dumitru Stăniloaie, ca să enumerăm doar foarte puţine nume cu titlu de exemple concludente.

Cunoaşterea contribuţiei condeierilor români ajută la înţelegerea în ansamblu a lumii în care au trăit şi au scris, dar şi la parcurgerea, inventarierea şi calibrarea demersului jurnalistic de la „foile” de început, Curierul Românesc, Albina, Gazeta de Transilvania, până la canalele de ştiri şi actualităţi şi la televiziunile de nişă.

Parcursul acesta în timp poate fi nu numi o contemplare ci şi un exerciţiu de aprofundare şi de diversificare a stilului în formare al începătorilor prin imitarea sau distanţarea de profilul publicistic al înaintaşilor. Drumul nu este lipsit de surprize, de cele mai multe ori încântătoare. Stilul lui Vasile Alecsandri în publicistica memorialistică este dinamic, vizual, expresiv, total diferit  de cel al poeziilor. Relatările lui Ion Ghica din perioada in care a fost guvernator al arhipelagului Samos, chemat de sultan să stârpească pirateria din estul Mediteranei spune mult despre epoca războiului din Crimea, despre atmosfera de la curtea suveranului otoman, despre echilibrul de forţe din Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Surprinde şi azi viziunea amplă, analiza profundă şi actualitatea multora dintre articolele lui Mihai Eminescu.

Episoade dramatice din istoria României au fost evocate  şi analizate de presa vremii şi s-au constitut în izvoare valoroase pentru studiul şi educaţia civică a generaţiilor următoare: Războiul de Independenţă, ilustrat de desenele şi schiţele pictorului Nicolae Grigorescu, Marea Unire însoţită de fotografiile istorice ale lui Samoilă Mârza, evenimentele ulterioare relatate nu numai prin forţa cuvintelor ci însoţite de imagini în mişcare.

Din acest punct de vedere, România s-a aflat între ţările cu un public curios şi deschis la noutăţi, interesat de dezvoltarea televiziunii încă din vremea în care acest medium era un proiect aparent imposibil de realizat. Dar despre el a scris Sadoveanu încă din anii 1920 în timp ce George Cristescu reuşea să finalizeze construirea unui dispozitiv original de transmitere a imaginii prin mijloace mecanice şi optice. În 1930 şi 1937 au avut loc numeroase încercări româneşti de dezvoltare originală a unor experimente efectuate în alte ţări. În 1938 şi 1939 la Târgul de Toamnă al Bucureştilor au fost realizate emisiuni promoţionale accesibile publicului ieşit la plimbare prin parcul Cişmigiu din capitală.

Diversificarea mijloacelor de comunicare în masă odată cu răspândirea cinematografului, nu numai prin producţia artistică ci şi prin cea documentară şi de actualitate, pătrunderea televiziunii într-un umăr tot mai mare de familii româneşti, generalizarea receptării emisiunilor de radio, au diversificat şi extins formele de expresie jurnalistică. Istoria recentă a supus însă unei constrângeri dramatice presa românească cenzurată timp de aproape cinci decenii de ideologia şi dictatul partidului unic. Chiar şi această perioadă frământată şi asediată deontologic, supusă unui studiu riguros, poate avea o contribuţie socială importantă. Analizarea ei cu instrumentele rigorii ştiinţifice poate pune comunismul în parametrii săi reali şi evită transformarea lui într-o povestioară spusă de părinţi sau de bunici. Ca şi în examinarea altor timpuri şi a altor epoci şi aceasta trebuie abordată cu acurateţea şi cu rigoarea documentării exacte, operaţiune  esenţială pentru jurnalismul profesionist.

Studiile de istoria presei româneşti sunt, aşadar, o apropiere de însăşi devenirea culturii naţionale, o cunoaştere a evenimentelor şi a personalităţilor din spaţiul public, o identificare atentă a contribuţiilor elitelor intelectuale ale ţării, o identificare a surselor şi resurselor media contemporane. „Găsesc atractivă, instructivă şi emoţionantă această chemare aproape de noi a gesturilor consumate în speranţa scoaterii în lume a gazetei româneşti. Radiografierea atentă, în juxtapunerea lor, a demersurilor născute din dorinţa comunicării prin pagina tipărită a românilor cu românii dezvăluie portrete, aspiraţii, eşecuri, amânări, reluări, dar mai ales cunoaşterea formelor de relief prospectate în vederea atingerii intenţiilor de început[1].

Este un parcurs necesar atât pentru cei care se pregătesc pentru intrarea în arena jurnalistică dar şi pentru îndrumătorii acestora, fie şi numai pentru a-i feri pe cei dintâi de capcanele începutului şi de efortul de a redescoperi ceea ce Luther, Marconi, sau Cronkite au făcut cu ceva  mai multă vreme în urmă.

[1]  Neagu Udroiu, CONDEIE, VOCI, CHIPURI. PRESA ROMÂNEASCÅ – PAGINI DE ISTORIE

Protagonişti. Partituri. Performanţe. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2014, p. 17.

Print Friendly, PDF & Email

Send this to friend