De la seceră şi ciocan la amoeba laptop: Vremea marilor tiraje

May 11, 2012 • Etică și deontologie, Libertatea presei, Politici mass media • by

Vremea marilor tiraje

Am ajuns în presă în ianuarie 1990, târât de o femeie pe culoarele sediului “Scânteii”. Dând cu ochii de stelele în cinci colţuri şi de secerile cu ciocane basoreliefate pe pereţi, mă smuceam ca să fac cale-ntoarsă la fiecare câţiva metri. Ea a rezistat. Şi nu erau numai simbolurile comuniste. Holul lung şi cufundat într-o penumbră verzuie, radioactivă, gemând de tăcere, o tăcere vie, strivitoare, te îmbrâncea să mergi în genunchi până la biroul redactorului-şef. Acolo, odată ce deschideai uşa, dădeai cu ochii de biroul propriu-zis la vreo 15 m distanţă, încăperea fiind înaltă de aproape 5m. Totul era gândit să te cocoşeze.

Atunci, în 1990, s-a propus frezarea tuturor semnelor comuniste de pe întreaga Casă a Scânteii. La numărătoare au ieşit circa 6000. Costurile, nu absurditatea unei clădiri istorice, mărturie a unei epoci, au stopat măreţul proiect.

Era vremea marilor tiraje. „Adevărul”, fost „Scânteia” – organ oficial al Partidului, se apropia de 2 milioane de exemplare pe zi. „România liberă” depăşea un milion. „Tineretul liber”, fost „Scânteia tineretului”, aproape 700.000 de exemplare. Ziarele comuniste se reciclaseră peste noapte, practic cu aceiaşi oameni în redacţii. Cu naturaleţe, ziarişti care până ieri omagiaseră familia Ceauşescu, lăudaseră distrugerea statelor şi îi înfieraseră pe “huliganii” de la Timişoara, vorbeau acum despre grozăviile dictaturii şi binefacerile democraţiei. Duplicitatea, oportunismul, chiar fripturismul n-au  fost considerate niciodată păcate capitale în România. Virtuţile propagandistice dobândite în naţional-comunismul ceauşist erau acum folosite fie în discursul politic fesenist (FSN, continuatorul PCR), fie în presa de aceeaşi orientare, pentru a demoniza partidele istorice reapărute după ’89 – Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi Partidul Naţional Liberal. Nici nu era greu, pentru că ţărăniştii şi liberalii au adoptat o atitudine  extrem de agresivă şi nediferenţiată faţă de foştii comunişti, ceea ce era dificil de acceptat în postcomunismul de perestroikă neconsumată al primilor ani ’90.

Anul 1990 este dominat mediatic de fostele ziare comuniste şi de Televiziunea publică. „România liberă” se situează în opoziţie faţă de puterea FSN – de Ion Iliescu şi Petre Roman, în vreme ce „Adevărul” şi „Tineretul liber” sunt cu puterea. În preziua alegerilor din 20 mai, ziarul „Adevărul” apare cu imensa pagină întâi albă cu excepţia unei propoziţii scrise cu litere mici în partea de jos: „avem nevoie de linişte!” – sloganul de campanie  a lui Ion Iliescu. În timpul mineriadei din 14 – 16 iunie, ziarul „Adevărul” împinge până la grotesc dezinformarea şi minciuna: apar articole despre droguri, arme şi bancnote false care ar fi fost găsite în sediile PNŢCD şi PNL, în vreme ce minerii vinovaţi de atâtea atrocităţi sunt prezentaţi ca nişte delegaţi veniţi să planteze flori în Piaţa Universităţii. TVR îşi face şi ea datoria, redând dezechilibrat, favorabil puterii, acţiunile violente. La începutul lui august, în ziarul “Adevărul”, apare un text critic la adresa preşedintelui Iliescu, ales cu o majoritate de aproape 80%. Reacţia unui mare număr de cititori este de şoc şi oroare: nu le vine să creadă că “părintele poporului”, urmaşul în efigie a lui Ceauşescu, poate fi analizat şi taxat ca orice muritor. Faptul că publicarea acestui text a fost posibilă marchează opţiunea pentru premierul Roman, în dauna preşedintelui Ion Iliescu, a ziarului „Adevărul”, în primul război între palatele Victoria şi Cotroceni.

Articolul apărut în “ Index on Censorship”, London,

August 2009

Print Friendly, PDF & Email

Tags: , , , , , , , ,

Send this to friend