„Știre în curs de actualizare”: morala update-ului

October 26, 2012 • Etică și deontologie, Imagine și Relații publice, Media Digitale • by

Jurnalismul online, la fel ca bloggingul, se transformă uneori într-o „poveste fără de sfârșit”. Mai ales dacă e o știre cu miză. Atunci să te ții bine: Update1, Update2… rectificări și răspunsuri prompte la comentarii care-ți desființează tot articolul. Dar cine are timp pentru așa ceva?

Exemplul 1: Un pictor rus trecut pe la școala impresionismului a trăit de fapt în secolul al IX-lea, informează cu „acuratețe” Adevărul. Un comentator online, Adi, încearcă să tragă de mânecă autorul anonim al știrii: ”Pictură de secolul IX??? Adică cu 600 de ani înaintea lui Andrei Rubliov? Bogdanov-Belski a trăit însă în sec. XIX-XX”. Degeaba. Bietul nostru pictor a rămas îngropat în tenebrosul Ev Mediu. 

Exemplul 2: Fostul Ministrul al Educației, Daniel Funeriu, nu și-ar fi luat bacul francez din prima, se încăpățânează să susțină și la un an după falsul scandal site-ul Antenei 3. Nu contează că din vara lui 2011, când a apărut documentul falsificat al unui „telespectator” anonim, ministrul a negat de mai multe ori informația și a arătat chiar la un post TV diploma contestată. În articolul online, nu veți afla niciun link, nicio erată, nimic despre informațiile ulterioare care desființează știrea. Veți găsi în schimb, la finalul materialului online, o precizare promițătoare: „Știre în curs de actualizare”.

Exemplul 3: Și o așa-zisă știre mai colorată: Magda Catone filma, prin anii 90, scene nud împreună cu viitorul ei soț (Șerban Ionescu), susține Cancan. Printre comentarii, dai peste o observație avizată: „Actorul este Mihai Bica”, susține sec „sibianul”. Credeți că s-a deranjat vreun jurnalist/editor să rectifice conținutul știrii (Ș.I. juca în film, dar nu și în scena fierbinte)?

Care să fie morala acestei reviste subiective a presei online? Plec de la o regulă din Codul Deontologic Unic din 2009:

„Jurnalistul are datoria de a corecta cu promptitudine orice eroare semnificativă apărută în materialele publicate”.

În alte țări, codurile etice ale ziariștilor merg și mai departe și reiau această regulă într-un capitol special dedicat mediilor digitale. Și nu doar că se cere să corectezi cât de repede greșelile grave, dar și să-ți asumi eroarea, în bunul spirit al clarității și acurateței:

„Când se corectează erori apărute online, se indică faptul că a fost schimbat sau actualizat conținutul articolului, dar și care a fost greșeala inițială”, reclamă codul Asociației Jurnaliștilor Canadieni.

E drept, Canada e departe foarte. Dar ce-ar fi să punem pictorul, diploma de bac și actorii dezgoliți la locul lor? Căci, se uită prea des, diferența majoră dintre online și print este că pagina de ziar ajunge repede la coșul de gunoi, pe când pagina online rămâne tot timpul la dispoziția cititorului. Nimeni nu cere jurnaliștilor online să actualizeze în fiecare zi toate articolele scrise în ultima vreme. Așa cum precizează și codul românesc, e de rectificat/completat acolo unde sunt „erori semnificative”.

Și ar mai fi ceva, pe lângă responsabilitatea update-ului. Atunci când cititorii îți spun verde în față că ai greșit, o reacție (chiar și indirectă) nu strică. Iar cui nu-i plac argumentele legate de etică și eticheta dialogului, se poate gândi și în termeni de profit și imagine: e publicul tău, e clientul tău și, în lipsa unui răspuns la un comentariu ce se întâmplă să fie avizat și important, credibilitatea ta, ca jurnalist, precum și a ziarului se duc pe apa Sâmbetei. Și ai toate șansele să mai pierzi câțiva din acei „vizitatori unici” vânați de marketing.

* Acest comentariu pleacă de la o cercetare asupra eticii jurnalismului online (grantul PN-II-RU-PD-2011-3-0037, UEFISCDI) realizată în cadrul Institutului de Filosofie ”Alexandru Dragomir” din București.  

Print Friendly, PDF & Email

Tags: , , , ,

Send this to friend