Verificarea faptelor de la tradițional la on-line

July 15, 2013 • Arii de acoperire • by

Verificarea faptelor este o practică jurnalistică veche, fiind în prezent de mare actualitate ca urmare a posibilităților oferite de internet.

Verificarea faptelor, este un o muncă importantă, care a început să se facă sistematic la unele reviste din SUA – cum ar fi Time și New Yorker din 1920. Aceasta se face, de asemenea, ex-post, în unele ziare, printr-o coloană de “greșeli și corecturi”, cum ar fi în The Guardian (corecții și clarificări), și în Wall Street Journal (corecții și amplificări). Dar în spatele problemei de verificare a faptelor (în special verificarea faptelor politice), cum au fost ele dezvoltate pe Internet prin intermediul blog-urilor și platformelor independente, au loc mult mai multe. Când ai de-a face cu concepte cum ar fi cel al “adevărului”, lucrurile au tendința de a fi neclare și modul în care este definit rolul verificatorului faptelor este de fapt strâns legat de atitudinea personală de bază a fiecăruia vis-a-vis de jurnalism.

La început, poate părea ușor de înțeles. “Fiecare om are dreptul să aibă opinii greșite, dar nici un om nu are dreptul să greșească în fapte sale” este un citat familiar, atribuit editorului și filantropului Bernard Mannes Bruch. Destul de corect. Unii l-ar putea vedea pe Mario Balotelli ca un jucător mare sau doar ca un tânăr răsfățat, dar dacă eu spun că el a marcat 13 goluri în anii 2011 – 2012 în Ligă, cu Manchester City, această afirmație nu este o opinie, este un fapt (atâta timp cât sursa mea este de încredere). Acest lucru este ușor de verificat, deoarece sunt implicate cifre. Dar în politică, domeniu în care verificarea faptelor on-line se concentrează cel mai mult în prezent, veți observa de multe ori că problemele nu sunt atât de simple. “De ce să strici o poveste bună cu adevărul?” este o descriere mai exactă a filosofiei din spatele cuvintelor unui politician decât cea atribuită lui Mannes Bruch.

Întrucât limbajul politic tinde să se apropie din ce în ce mai mult de limbajul publicității, care este obligația principală a unui jurnalist? Să prezinte ambele părți ale unei probleme conform modalității renumite “el a spus, ea a spus” chiar și atunci când una dintre cele două poziții este aparent incorectă, sau ar trebui jurnalistul să corecteze minciunile, indiferent dacă acestea au fost spuse cu bună-credință sau nu.

Numeroase instituții de știri rămân la prima opinie, numindu-o “imparțialitate”. Altele preferă opinia din urmă, și să profite de noile capabilități oferite de Internet pentru a verifica  minciunile și greșelile. Mai exact, ce anume poate face internetul pentru a spori verificarea faptelor? Răspunsul se regăsește în cinci puncte cheie: verificarea în timp real, gamification, open data, externalizarea spre public și analiza semantică a conținutului. Multitudinea de date disponibile pe Internet în prezent, de multe ori provenind de la instituțiile oficiale (Banca Mondială, FMI, etc), și oferite într-un format “open”, în care faptele pot fi căutate și corelate, permit jurnaliștilor să descopere modele interesante fără a pierde prea mult timp și bani în investigații tradiționale costisitoare.

Prin gamification ne referim la utilizarea de divertisment și formate “amuzante” în scopul de a ajuta publicul să digere chiar și știri complexe – teste, chestionare, newsgames, aplicații de smartphone-uri care folosesc măsurători ad-hoc pentru a evalua afirmațiile politicienilor, sunt câteva exemple de utilizare a gamification. Twitter-ul este mediul cel mai utilizat pe scară largă în timp real la verificarea faptelor: în ultimii ani, l-am văzut în acțiune în timpul unui număr de dezbateri prezidențiale din diferite țări. Acesta funcționează, de obicei, astfel: în timp ce candidații vorbesc la televizor, o echipă de editori verifică declarațiile și postează pe Twitter rezultatul lor. De obicei, o prima versiune a postării pe Twitter se limitează la a spune dacă o anumită afirmație este adevărată sau falsă, și o analiză mai profundă va urma mai târziu pe site-ul echipei. Externalizarea spre public folosește “înțelepciunea mulțimii” pentru a ajuta jurnalistul în investigarea veridicității unei anumite declarații. Analiza semantică a unui text în timp real conținută într-un interviu video ar putea fi considerată ultima frontieră a verificării faptelor.

Din 2003, mai multe proiecte de Internet diferite, din care cele mai multe, dar nu toate cu sediul în Statele Unite ale Americii, au încercat să combine unele sau toate aceste elemente pentru a evalua afirmațiile controversate. Dintre toate, pionierul a fost Factcheck.org, o platforma apolitică non-profit înființată de către Centrul Annenberg de Politici Publice de la Universitatea din Pennsylvania, susținut financiar din patrimoniul defunctului Walter Annenberg (și în ultimul timp, de asemenea, prin donații).

Echipa de redactori și reporteri este liberă să investigheze fără constrângerile impuse de termenele limită sau fără a avea la bază politica ziarului. Un studiu recent a privit corelația dintre dreptul de proprietate pentru arme și crimele în Statele Unite ale Americii (Retorica Armelor vs. Faptele Armelor, 2012). Acesta a luat în considerare datele furnizate de Biroul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate și alte surse, inclusiv diferite perspective ale mai multor cercetători în domeniu. Factcheck.org a enunțat dificultatea de a stabili o relație cauzală definitivă între proprietarii armelor si omuciderile cu arme de foc. O altă sarcină importantă realizată de această platformă de verificare, prin intermediul site-ului partener Flackcheck.org, este de a demitiza retorica publicității video a candidaților politici.

În 2007, au apărut doi noi protagoniști: coloana Fact Checker a Washington Post și un proiect pe profit a Tampa Bay Times, site-ul web PolitiFact. Ambele folosesc o serie de analize riguroase în profunzime și gamification. Post folosește o ierarhie alcătuită din “Pinocchios” (cu cât veți câștiga mai multe Pinocchios, cu atât sunteți mai susceptibil de a capitula în fața unei minciuni sfruntate) pentru a evalua veridicitatea declarațiilor politicienilor din ambele tabere ale spectrului american. Uneori, chiar dacă nu de multe ori, declarațiile se dovedesc a fi complet adevărate. Deci, atunci când republicanul Dave Camp s-a plâns că “Contribuabilul american pierde în medie 13 ore pentru a se conforma la codul fiscal, pentru a aduna chitanțele, pentru a citi regulile și pentru a completa formularele pe care le solicită IRS… Codul Fiscal obligă americanii să cheltuiască mai mult de 168 miliarde dolari pentru a-l respecta și să piardă 6 miliarde de ore”, el și-a ales cuvintele cu atenție, citând datele de la Internal Revenue Service și câștigând un Geppetto important.

De cealaltă parte a spectrului, afirmația reprezentantului Michelle Bachmann, conform căreia 70 la sută din bonurile de masă ajung la “birocrați” – în loc de a ajunge la cei care au nevoie – afirmație făcută într-un discurs la Conferința Conservative Political Action pe 16 martie 2013, i-a adus 4 Pinocchios, redactorul Glenn Kessler adăugând că “Într-adevăr, nu există suficienți de Pinochios pentru o astfel de utilizare înșelătoare a statisticilor într-un discurs important”. Aici Bachmann pare să fi interpretat greșit o cifră cuprinsă în cartea, “Sărăcia  bunăstării: ajută pe alții din societatea civilă”, și apoi a aplicat încântat aceeași cifră la Programul Bonurilor de Masă (un program în care beneficiarii primesc un card de plastic Electronic Benefits Transfer pentru a cumpăra alimente de la magazine), fără să-și dea seama că datele oficiale furnizate de Departamentul de Agricultură arată că mai puțin de 6 la sută din program este destinat cheltuielilor administrative.

PolitiFact, care a câștigat un Pulitzer pentru acoperirea dezbaterii prezidențiale din 2008, are o abordare similară: o scală care merge de la adevărat, parțial adevărat, pe jumătate adevărat, parțial fals, fals și “pants on fire”. Aceasta este numită Truth-O-Meter (Ierarhia adevărului). Truth-O-Meter are o secțiune dedicată politicienilor care s-au “mutat” dintr-o parte în alta, adică și-au schimbat parțial sau complet punctul de vedere pe o anumită temă. Deci, aflăm că Mitt Romney a fost întotdeauna consecvent în privința opiniilor sale cu privire la căsătoria homosexualilor, în timp ce Obama, pe același subiect, a gravitat precum un pendul – când în favoarea ei, când împotriva ei, apoi în favoarea ei din nou.

Personalul PolitiFact a introdus, de asemenea, Obameter, pentru a urmări promisiunile făcute de către Obama și pentru a verifica dacă au fost îndeplinite sau nu, sau dacă acestea sunt în lucru. O altă caracteristică remarcabilă a site-ului este premiul “Minciuna anului”. Fondat în 2009, “premiul” identifică, de obicei, o declarație făcută fie de către un democrat sau de un reprezentant republican asupra unui subiect care este deosebit de controversat. În 2012, în conformitate cu PolitiFact, minciuna anului a fost afirmația lui Mitt Romney, conform căreia Jeep urma să înceapă să producă mașini marca Jeep în China, cu costul locurilor de muncă americane.

În august 2010, Guardian a introdus Pledge Tracker on-line, care are scopul de a urmări evoluția a mai mult de 400 de promisiuni făcute de Coaliția Guvernamentală, în primele sale săptămâni la putere. De curând, The Guardian a înființat o serie de Reality Check (Verificări ale realității), acum ocazionale, bazate mai mult pe colectarea afirmațiilor diferiților experți pe un anumit subiect și axate mai puțin pe propriile sale opinii. Alte experimente on-line care constau în verificarea faptelor includ site-ul Pagella Politica https://pagellapolitica.it/  din Italia, inspirat de PolitiFact, și Le Veritomètre din Franța.

În Marea Britanie, un caz interesant este cel al site-ului Full Fact.org, al cărui motto este “promovarea preciziei în dezbaterea publică” și care are scopul de a se diferenția de stilul uneori OTT (Over-the-top) a omologilor săi americani. Acest lucru este menționat clar în propriile lor linii directoare editoriale: “Noi credem în jocul mingiei, nu al omului și permitem cititorilor noștri emiterea de judecăți despre oameni și motivațiile lor. Există suficient cinism privind politica și jurnalismul, fără a mai contribui și noi”.

FullFact.org este o societate non-profit, susținută de trei trusturi de caritate independente: Trustul de Caritate Joseph Rowntree, Fundația Nuffield și Fundația Esmee Fairbairn, și de donații ale unor susținători individuali. FullFact vizează exercitarea unui fel de soft-power față de instituții, realizând schimbarea fără a ataca direct indivizii (adică a jucat mingea, nu omul), acest lucru a condus la unele succese, unul dintre cele mai notabile fiind obținerea renunțării Prim-ministrului Gordon Brown (din acea perioadă) la o cerere pentru care Prim-ministrul de la Nr. 10 (Downing Street) se afla în imposibilitatea de a oferi sprijin, de exemplu că guvernul ar fi ajutat 300.000 de întreprinderi mici în perioada recesiunii.

Will Moy, redactor-șef al FullFact mi-a descris situația după cum urmează: “Abordarea noastră este legată de faptul că percepem misiunea noastră fundamentală ca fiind promovarea încrederii bine-fondate în dezbaterea publică, în timp ce alte organizații verificatoare de fapte de multe ori par să aducă în jurnalism mai mult ceva de genul “de ce acest mincinos nenorocit mă minte pe mine”. Adică, se pare că își văd rolul lor ca un avocat al consumatorului/ alegătorului, păzind cetățenii de declarațiile înșelătoare. Noi ne vedem rolul un pic mai amplu, acela de a ajuta cetățenii, factorii de decizie și alte persoane responsabile cu decizii importante să obțină informații de încredere și să evite răspândirea de informații care nu sunt de încredere”.

Aproape toate instrumentele de verificare a faptelor on-line sunt, fie companii non-profit, independente, sau sunt încorporate în acoperirea normală a unui ziar on-line. Singura excepție este PolitiFact, care este, de fapt, foarte criticat (mai ales de către cei care câștigă medalia “pants on fire”) de unii pentru că ar fi prea agresiv, în scopul de a obține atenția necesară pentru a avea publicitate în scopul rambursării costurile sale, de către alții, în schimb, pentru că ar fi “prea echilibrat”, în scopul evitării acuzaților de părtinire.

Dar o întrebare, apare în mod natural: aceste platforme de verificare a faptelor on-line au vreun impact asupra faptelor reale sau cuvintelor politicienilor sau asupra formei în care ziarele își construiesc acoperirea? În general, răspunsul la prima întrebare, ar părea să fie “nu”. Politicienii încă citează cifre care induc în eroare sau fac declarații complet false. Dar lucrurile sunt ceva mai complexe. Michael Dobbs, inventatorul coloanei de verificare a faptelor al Washington Post și primul său editor, spune, în eseul său “Creșterea verificării fapelor politice”, că asistenții politicienilor au început să-l sune înainte de a ține un discurs, pentru a se asigura că nu vor fi în contradicție. Și, pe de altă parte, mulți jurnaliști care verifică fapte susțin că împiedicarea politicienilor să mintă nu este o scală bună pentru succesul platformelor lor. După cum a scris Bill Adair de la PolitiFact: “A argumenta că verificarea faptelor este un eșec, deoarece politicienii continuă să mintă este ca și cum ai spune că jurnalismul de investigație este lipsit de valoare, deoarece politicienii sunt încă corupți. Da, ei sunt încă corupți. Dar noi facem jurnalism de investigație și verificare de fapte pentru a oferi oamenilor informațiile de care au nevoie pentru a face alegeri înțelepte”.

Un sondaj realizat în septembrie pe 1.522 de adulți, de Social Science Research Solutions pentru Universitatea din Annenberg, Centrul pentru Politici Publice, Pennsylvania, a arătat că persoanele care au folosit verificarea faptelor prin intermediul informațiilor de pe Internet au răspuns corect la 55,5 la sută dintr-un set de întrebări privind “cunoștințele politice”, comparativ cu 45,5 în rândul non-utilizatorilor. Modul în care mass-media acoperă politica (în special politica americană) s-a schimbat, de asemenea, în ultimii ani, ca urmare a activității jurnaliștilor care verifică faptele. Mai multe titluri în alegerile americane din 2012 s-au referit la minciuni în cadrul dezbaterilor ca o parte cheie a știrilor, citând adesea problema în titluri cum ar fi “Discursul înșelător al Domnului Ryan” (Washington Post) sau “Legământului deficitului îi lipsește specificul” (AP). Și politicienii au început să folosească verificarea faptelor ca o armă împotriva adversarilor lor sau ca un instrument pentru a promova propriile lor propuneri. Pe de altă parte, Neil Newhouse, directorul campaniei de sondaje a lui Romney, a susținut în timpul convenției Partidului Național din Florida: “noi nu vom lăsa campania noastră să fie dictată de verificatorii de fapte”.

În cele din urmă, întrebarea cu privire la impactul intenselor verificări de fapte este strâns legată de o altă întrebare, mult dezbătută: are jurnalismul un impact real asupra societății? Instrumentele de verificare a faptelor sunt mult mai susceptibile de a fi utilizate de ziare decât de mass-media de difuzare: textele sunt mai ușor de studiat și analizat decât cuvintele rostite în filmare, deși acest lucru se poate schimba și chiar mai devreme decât ar fi de așteptat. Washington Post a dezvoltat un prototip, numit Truth Teller (Detectorul de minciuni), un software capabil de a extrage automat citate și cifre relevante dintr-un discurs și de a le compara cu o serie de baze de date oficiale, afirmând dacă vorbitorul spune adevărul sau nu. Este încă foarte primitiv, dar este un prim pas spre a spune automat adevărul. Toate acestea înseamnă că nu vom mai avea nevoie de reporteri pentru a investiga și pentru a confrunta versiunile oficiale? Nu este așa. În ciuda puterii on-line pe care verificarea faptelor o are și, probabil, mereu o va avea, există niște limite: Da, funcționează bine atunci când sunt implicate numere, dar acest lucru este rareori suficient. Cifrele trebuie să fie contextualizate și puse în perspectivă; unii politicienii pot alege să menționeze doar cifre care sunt favorabile pentru ei, sau pentru a nu face declarații ambigue, care pot fi citite în ambele sensuri. Fiind doar un om, verificatorul de fapte poate fi părtinitor. Ființele umane au înclinații puternice să creadă în ceea ce le convine, chiar dacă acest lucru este în mod clar nerealist. La urma urmei, cine are nevoie de adevăruri greu de câștigat atunci când minciunile sunt atât de frumoase, și vin gratuit?

Foto: Festivalul Internațional de Jurnalism / CC Flickr

Institutul Reuters pentru Studiul de Jurnalism este un partener în rețeaua Observatorul European de Jurnalism.

Acest articol a fost publicat prima dată în Revista Oxford.

Print Friendly, PDF & Email

Send this to friend