„Închide televizorul atunci când ştii mai multe decât prezentatorul!”

O astfel de recomandare, aproape comic de evidentă, invită destinatarul să gândească o serie de scenarii în care aplicarea ei ar putea fi înspăimântător de potrivită. În cea mai recentă carte a sa, „Ştiri lente: Un manifest pentru consumatorul critic de ştiri” (publicată în limba italiană la editura Sironi din Milano, versiunea americană urmând să apară în 2012), perlele de înţelepciune ale lui Peter Laufer pentru consumatorul contemporan de ştiri ar trebui urmate: sunt raţionale, uşor de respectat şi la fel de uşor de trecut cu vederea în timpul gestionării unui univers tot mai gălăgios de tweet-uri, feed-uri şi actualizări senzaţionale perpetue. Laufer, un jurnalist premiat, cu o carieră bogată şi diversă în televiziune, realizarea de filme documentare, presă şi mediul academic, oferă cititorilor un set raţional de linii directoare pentru a face faţă unui blitzkrieg al informaţiei, în continuă expansiune. „Suntem în pericol să ne scape din vedere povestea din cauza zgomotului”, avertizează el.

Convins că trebuie să învăţăm noi modalităţi de a interpreta o presă de ştiri hiperactivă, Laufer accentuează motto-ul său: „Ştirile de ieri, mâine!” Cu excepţia cazului în care se întâmplă să fii chiar tu în centrul unei anumite ştiri, cât de imperativ poate fi să aduni detalii relatate aproape în timp real despre un  eveniment care se întâmplă departe, departe de tine? Televiziunile care difuzează ştiri 24 de ore din 24 ar vrea, fireşte, să gândim altfel, cu nesfârşitul lor flux de suspense-uri şi cu îndemnurile de a fi pe fază ca să nu pierdem update-uri cruciale. „O cunoşteai personal pe prinţesa Diana?” întreabă Laufer. „Probabil că nu. Deci, cu excepţia cazului în care chiar nu ai altceva mai bun de făcut cu viaţa ta, de ce este necesar să fii bombardat cu minuscule detalii şi cu speculaţii privind accidentul care a ucis-o?”

Cele 30 de norme ale lui Laufer pentru navigarea pe terenul mass-media contemporane sunt simple, dar totuşi foarte pragmatice (de exemplu: „Evită ştirile echo chamber [1] !”, „Citeşte tot articolul, nu doar trimiterea de pe homepage!”, „Caută informaţia pe care se bazează înţelegerea articolului!”). El încurajează o anumită re-învestire cu putere a publicului de ştiri. „Afacerea ştirilor se bazează pe clienţii care consumă ştiri, nu care fac ştiri”, scrie el. „Dacă vom permite bolboroselii continue de ştiri – sau, mai rău, bolboroselii care pare o ştire – să ne intimideze astfel încât să credem că nu putem face nimic să provocăm o schimbare, vom avea parte doar de aceste ştiri şi de altele la fel, şi vom merita asta.” Cu alte cuvinte: Publicule, preia conducerea! Cu excepţia cazului în care, desigur, eşti mulţumit să zaci pe canapea şi să laşi o haită urlătoare de iniţiaţi în media să-ţi dicteze ce evenimente anume trebuie să te intereseze.

Rezultat al unei cariere profesionale în domeniul ştirilor explorată cu luciditate, „Slow News” (Ştiri lente) este un ghid de lectură, realizat cu umor şi punctat cu un adaos sănătos de anecdote din branşă. În calitate de consumatori carnivori, uşor supraalimentaţi, ni se reaminteşte cu tact să mestecăm înainte de a înghiţi.

[1] Echo chamber reporting – este un concept care se referă la redifuzarea şi comentarea redundantă a unor ştiri dubioase până când se creează impresia că se referă la evenimente reale. Fenomenul este prezent mai ales în cazul trusturilor de presă ale căror canale complementare preiau ştirile de la unul la altul, creând consumatorului impresia că se informează din mai multe surse.

O versiune mai scurtă a acestei cronici a apărut în limba germană în Schweizer Journalist Nr. 12/2011 + 1/2012.